– Am trăit în Franţa. L-am cunoscut pe Picasso.

– Vorbeşti serios?

– Rahat, chiar l-am cunoscut. E O.K.

– Cum l-ai întâlnit?

– I-am bătut la uşă.

– Era mangă?

– Nu. Nu, nu era mangă.

– Unii oameni nu-l plac.

– Unora nu le plac oamenii celebri.

– Iar altora nu le plac cei care nu sunt celebri.

– Oamenii nu contează. Nu dau doi bani pe ei.

– Şi ce-a zis Picasso?

– Păi, eu l-am întrebat, I-am zis, „Maestre, ce pot să fac pentru a-mi îmbunătăţi munca? "

– Fără vrăjeală?

– Fără vrăjeală.

– Şi ce-a zis?

– A zis: „Eu nu pot să-ţi spun nimic despre munca ta. Trebuie să faci totul singur".

– Ha.

– Da.

– Destul de mişto.

– Da. Ai un chibrit?

I-am dat mai multe. Trabucul i se stinsese.

– Fratele meu e bogat, zise Maurice. M-a renegat. Nu-i place că beau. Nu-i place că pictez.

– Dar fratele tău nu l-a întâlnit niciodată pe Picasso.

Maurice se ridică şi zâmbi.

– Nu, nu l-a întâlnit niciodată pe Picasso. Maurice porni înapoi pe culoar spre ieşire, rotocoale de fum ridicându-i-se peste umăr. Păstrase cutia mea de chibrituri.

Bud intră în depozit împingând trei cutii de vopsea de un galon în căruciorul pentru comenzi. Le puse pe masa de împachetat.

Pe etichetele lor scria stacojiu, îmi întinse trei etichete. Pe etichetele astea scria purpuriu.

– Nu mai avem purpuriu, zise. Scoate etichetele astea şi lipeşte etichetele pe care scrie purpuriu.

– E o diferenţă între stacojiu şi purpuriu, am zis.

– Fă cum ţi-am spus.

Bud îmi lăsă nişte cârpe şi o lamă de ras. Am înmuiat cârpele în apă şi le-am înfăşurat în jurul cutiilor. Pe urmă am răzuit vechile etichete şi le-am lipit în loc pe cele noi.

El se întoarse după câteva minute. Avea o cutie cu ultramarin şi o etichetă cu albastru de cobalt. Ei bine, aici o mai nimerise cât de cât...

Paul era unul dintre funcţionari. Era gras, avea în jur de 28. Ochii îi erau foarte mari, bulbucaţi. Lua pastile, îmi arătă un pumn. Erau toate de mărimi şi culori diferite.

– Vrei câteva?

– Nu.

– Haide. Ia una.

– Bine.

Am luat una galbenă.

– Eu le iau pe toate, zise. Drăciile. Unele vor să mă învioreze, altele vor să mă doboare. Le las să se bată pentru mine.

– Înseamnă că nu ţi-e uşor.

– Ştiu. Ia zi, vrei să vii la mine acasă după lucru?

– Am o femeie.

– Cu toţii avem câte o femeie. Eu am ceva mai bun.

– Ce?

– Prietena mea mi-a cumpărat o maşină de slăbit de ziua mea. Ne futem pe ea. Se mişcă în sus şi în jos, noi nu trebuie să facem nimic. Maşina face toată treaba.

– Sună bine.

– Putem folosi împreună maşina aia. Face mult zgomot, dar atâta timp cât nu o pornim după 10 p.m., totul e în regulă.

– Şi cine-o să se urce deasupra?

– Ce contează? Pot s-o dau sau s-o iau. Deasupra sau dedesubt, n-are importanţă.

– N-are?

– Nu, la dracu'. O să fie beton.

– Lasă-mă să mă gândesc.

– Bine. Mai vrei o pastilă?

– Mda. Mai dă-mi una galbenă.

– Vin la tine la sfârşitul programului.

– S-a făcut.

La sfârşitul programului, Paul se prezentă la mine în depozit.

– Ei?

– Nu pot s-o fac, Paul. Nu sunt pe invers.

– E un aparat grozav. O dată ce te sui pe el, uiţi de toate.

– Nu pot s-o fac.

– Bine, atunci vino măcar să te uiţi la pastilele mele.

– De acord. Asta pot să fac.

Am încuiat uşa din spate. Pe urmă am ieşit amândoi pe uşa principală. Mary Lou stătea în birou, fumând o ţigară şi pălăvrăgind cu Bud.

– Noapte bună, măi, zise Bud cu un rânjet mare pe moacă...

Locuinţa lui Paul se afla la distanţă de o clădire, înspre sud. Avea un apartament la parter, la stradă, cu ferestrele dând spre Seventh Street.

– Asta-i maşina, zise. O porni. Uite ce grozavă e! Sună ca o maşină de spălat. Femeia care locuieşte deasupra, când mă vede în hol, îmi zice: „Paul, da' ştiu că eşti un tip tare curat. Aud cum îţi speli hainele de trei-patru ori pe săptămână".

– Opreşte-o, am zis.

– Uite pastilele mele. Am mii de pastile, mii. Nici măcar nu ştiu la ce folosesc unele dintre ele.

Paul ţinea toate sticlele pe o măsuţă de cafea. Erau unsprezece sau doisprezece sticle, toate de mărimi şi forme diferite, umplute cu pastile colorate. Erau frumoase. În timp ce le priveam, el deschise o sticlă, scoase trei-patru pastile şi le înghiţi. Pe urmă deschise încă o sticlă şi luă din nou câteva pastile. Apoi deschise o a treia sticlă.

– Haide, ce dracu', zise. Hai să ne urcăm pe maşină.

– Cred că o s-o las pe altă dată. Trebuie să plec.

– Bine, zise, dacă nu vrei să mă fuţi, atunci o să mă fut singur!

Am închis uşa după mine şi am ieşit în stradă. L-am auzit pornind maşina.

Domnul Manders veni în spate, unde lucram eu, şi se opri să mă privească, împachetam o comandă mare de picturi, iar el stătea acolo şi mă urmărea cu privirea. Manders fusese adevăratul proprietar al magazinului, dar nevastă-sa fugise cu un negru şi el se apucase de băut. Îşi bea banii pe care-i încasa ca proprietar. Acum era doar un comis-voiajor şi altcineva deţinea magazinul său.

– Lipeşti etichete cu FRAGIL pe cutiile astea?

– Da.

– Le împachetezi cum trebuie? Pui destule ziare şi rumeguş?

– Cred că le împachetez bine.

– Ai destule etichete cu FRAGIL?

– Da, e o cutie plină sub banchetă asta.

– Eşti sigur că ştii ce faci? Nu arăţi ca un funcţionar în comerţ.

– Cum arată un funcţionar în comerţ?

– Poartă sorţ. Tu nu porţi şorţ.

– Oh.

– Smith-Barnsey a sunat ca să ne spună că au primit un vas de lut de jumate care s-a spart într-un transport.

N-am răspuns.

– Anunţă-mă dacă ţi se termină etichetele cu FRAGIL.

– Sigur.

Manders se îndepărtă pe culoar. Apoi se opri, se întoarse şi mă privi. Am tăiat nişte bandă adezivă de pe rolă şi am înfăşurat-o din abundenţă în jurul cutiei. Manders se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă.

Bud veni în fugă în depozit.

– Câte suluri de cauciuc de şase picioare ai în stoc?

– Nici unul.

– Tipul ăsta vrea cinci suluri de cauciuc de şase