– Vreau să-ţi spun ceva. Deja am acceptat altă slujbă în dimineaţa asta, i-am zis. Apoi s-a întâmplat să văd anunţul vostru. Locuiesc chiar după colţ. M-am gândit că ar fi mai plăcut să lucrez atât de aproape de casă. În afară de asta, pictez din pasiune. M-am gândit că aş putea să obţin o reducere la nişte obiecte de artă de care am nevoie.

– Le dăm 15 % angajaţilor. Cum se numeşte celălalt loc unde te-ai angajat?

– Jones-Hammer Arc Light Company. Supraveghez departamentul de distribuţie. Se află mai în jos, pe Alameda Street, chiar după măcelărie. Ar trebui să fiu acolo mâine la 8 a.m.

– Păi, mai vrem să intervievăm şi alţi solicitanţi.

– Bine. Nu mă aştept să obţin slujba asta. Am intrat pentru că era la o aruncătură de băţ. Aveţi telefonul meu pe formular. Dar o dată ce mă apuc de lucru la Jones-Hammer, n-ar fi cinstit din partea mea să-i las baltă.

– Eşti însurat?

– Da. Am un copil. Un băiat. Tommy, are 3 ani.

– Bine. O să te anunţăm noi.

Telefonul sună la 6.30 p.m., în aceeaşi zi.

– Domnul Chinaski?

– Da?

– Mai vreţi slujba?

– Care dintre ele?

– La Graphic Cherub Art Supply.

– Păi, da.

– Atunci prezentaţi-vă mâine la 8.30 a.m.

Afacerea nu părea să fie prea prosperă. Comenzile care soseau erau puţine şi neînsemnate. Directorul, Bud, veni în spate, unde stăteam eu sprijinit de masa de distribuţie şi fumam o ţigară.

– Când nu e prea mare agitaţie, poţi să ieşi să-ţi cumperi o cafea de la bufetul de după colţ. Dar să fii neapărat aici când vin camioanele ca să ridice comenzile.

– Sigur.

– Şi să ai grijă ca raftul cu suluri de cauciuc să fie tot timpul plin. Să ai întotdeauna o rezervă de suluri de cauciuc.

– Am înţeles.

– Şi să căşti bine ochii ca nu cumva să intre cineva prin spate şi să ne fure marfa. Sunt o groază de beţivi care mişună pe aleile astea.

– Bine.

– Ai destule etichete cu FRAGIL?

– Da.

– Să nu te zgârceşti cu etichetele FRAGIL. Anunţă-mă când ţi se termină. Să împachetezi bine marfa, mai ales picturile pe sticlă.

– O să am grijă de toate.

– Bine. Şi când nu e atâta agitaţie, poţi să ieşi pe alee şi să-ţi cumperi o cafea. De la Montie's Cafe. Au o chelneriţă cu ţâţe mari, ar trebui să le vezi. Poartă bluze decoltate şi se apleacă tot timpul. Iar plăcinta e proaspătă.

– O.K.

Mary Lou era una din fetele din biroul din faţă. Mary Lou avea stil. Conducea un Cadillac vechi de trei ani şi trăia cu maică-sa. Se ţinea cu membrii Filarmonicii din L.A., producători de film, fotografi, avocaţi, agenţi imobiliari, pedichiurişti, preoţi, foşti aviatori, balerini şi alte personalităţi din industria divertismentului, cum ar fi luptătorii şi jucătorii pe post de extremă dreaptă în apărare. Dar nu se măritase niciodată şi nu ieşise niciodată din biroul de la Graphic Cherub Art Supply, doar din când în când pentru un futai rapid cu Bud în toaleta pentru femei, chicotind, cu uşa zăvorâta, crezând că noi ceilalţi ne căraserăm acasă, în plus, era credincioasă şi îi plăcea să joace la curse, dar preferabil de pe un loc rezervat şi preferabil la Santa Anita. Dispreţuia Hollywood Park. Era disperată şi în acelaşi timp mofturoasă şi, într-un fel, frumoasă, dar n-avea destul vino-ncoace ca să devină ceea ce îşi imagina că este.

Una dintre treburile ei era să-mi aducă un exemplar din comenzile pe care le bătea la maşină. Funcţionarii ridicau din coş alt exemplar din aceleaşi comenzi ca să-l completeze când nu aşteptau clienţi, iar eu le potriveam înainte să împachetez marfa. Prima dată când a venit în spate cu nişte comenzi, purta o fustă neagră strâmta, tocuri înalte, o bluză albă, iar la gât o eşarfă auriu cu negru. Avea un nas cârn drăguţ, un fund minunat şi sâni mişto. Era înaltă. Avea clasă.

– Bud mi-a zis că pictezi, îmi spuse.

– Un pic.

– Ah, cred că e nemaipomenit. Avem aici nişte oameni atât de interesanţi.

– Ce vrei să spui?

– Păi, avem un om de serviciu, un bătrân, Maurice, e din Franţa. Vine o dată pe săptămână şi face curat în magazin. Şi el pictează, îşi cumpără toate vopselele şi pensulele şi pânzele de la noi. Dar e ciudat. Nu vorbeşte niciodată, doar dă din cap şi arată cu degetul. Doar arată cu degetul chestiile pe care vrea să le cumpere.

– Aha.

– E ciudat.

– Aha.

– Săptămâna trecută am intrat în toaleta pentru femei şi l-am găsit acolo, mătura în întuneric. A stat acolo înăuntru o oră.

– A.

– Nici tu nu vorbeşti.

– O, da. N-am nimic.

Mary Lou se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă. Am privit fesele acelui trup înalt mişcându-se. O minune. Unele femei erau o minune.

Împachetasem câteva comenzi, când tipul ăsta bătrân apăru pe culoar. Avea o mustaţă căruntă neîngrijită, care îi cădea în jurul gurii. Era mic şi încovoiat. Era îmbrăcat în negru, avea o eşarfă roşie legată la gât şi pe cap purta o beretă albastră. De sub bereta albastră îi ieşeau multe fire lungi de păr, cărunte şi în dezordine.

Ochii erau chestia cea mai deosebită la el; erau de un verde aprins şi păreau să privească din adâncul capului său. Avea sprâncene stufoase. Fuma un trabuc lung şi subţire.

– Salut, puştiule, îmi zise. Maurice nu prea avea accent franţuzesc. Se aşeză pe un capăt al mesei de împachetat şi îşi încrucişa picioarele.

– Credeam că nu vorbeşti.

– A, chestia aia. Rahaturi. Nu dau doi bani pe ei. La ce bun?

– Cum de cureţi buda în întuneric?

– E din cauza lui Mary Lou. Mă uit la ea. Pe urmă intru acolo şi îmi dau drumul pe toată podeaua. Dup-aia o spăl. Şi ea ştie.

– Pictezi?

– Da, acum lucrez la o pânză aşezată în camera mea. Mare cât peretele ăsta. Nu e murală. E pânza. Pictez viaţa unui om - de la naşterea prin vagin, prin toţi anii vieţii, până în mormânt. Mă uit la oamenii din parc. Îi folosesc. Mary Lou aia, cred că e o pizdă bună, nu?

– Poate. Dar s-ar putea