N-am mai aşteptat împuşcătura. Am călcat frâna. Am calculat bine. Pistolul şi piciorul meu porniră în acelaşi timp. Am doborât recordul lui mondial cu cincisprezece picioare şi nouă zecimi de secundă. Aşa a zis la început. Pe urmă a schimbat placă şi a zis că am trişat. I-am replicat:

– Bine, scrie ce vrei tu, dar scoate-ne din L.A. River. N-o să plouă, aşa că n-o să putem prinde nici un peşte.

Eram cam patruzeci-cincizeci la cursul de pregătire. Stăteam cu toţii în nişte bănci mici, aliniate una în spatele celeilalte şi prinse de podea. Fiecare bancă avea un loc plat, ca un suport pentru braţ, în partea dreaptă. Era exact ca pe vremuri la o oră de biologie sau de chimie.

Smithson strigă catalogul.

– Peters!

– Aici.

– Calloway.

– Aha.

– McBride... (Tăcere.)

– McBride.

– A, da.

Strigătul catalogului continuă. M-am gândit că era foarte frumos că existau atâtea şanse de a-ţi găsi o slujbă, cu toate astea mă şi îngrijora totodată - probabil că aveam să fim asmuţiţi unul împotriva celuilalt, într-un fel sau altul. Doar cei puternici supravieţuiesc. În America întotdeauna se găseau oameni în căutarea unei slujbe, întotdeauna se găseau toate trupurile astea care puteau fi folosite. Iar eu voiam să fiu scriitor. Aproape toţi erau scriitori. Nu toţi credeau că pot fi dentişti sau mecanici de maşină, dar toţi ştiau că pot fi scriitori. Din ăia cincizeci de ţipi din încăpere, probabil că cincisprezece dintre ei se credeau scriitori. Aproape toţi foloseau cuvinte şi puteau să le scrie, adică aproape toţi puteau să fie scriitori. Dar majoritatea oamenilor, din fericire, nu sunt scriitori şi nici măcar şoferi de taxi, iar unii oameni - mulţi - din păcate nu sunt nimic.

Strigătul catalogului luă sfârşit. Smithson cuprinse cu privirea întreaga sală.

– Ne-am adunat aici, începu, după care se opri. Se uită la un negru din primul rând.

– Spencer?

– Da.

– Ţi-ai scos firul de la staţie, nu-i aşa?

– Ba da.

– Vezi tu, o să stai în maşina ta cu şapca trasă pe urechi ca Doug MacArthur şi vreo bătrână cu o plasă de cumpărături o să apară şi o să vrea să ia un taxi, în vreme ce tu o să zaci în maşină, cu mâna atârnata pe fereastră şi ea o să creadă că eşti un cowboy. O să creadă că eşti un cowboy şi n-o să meargă cu tine. O să ia un autobuz. Chestia asta e bună în armată, dar aici e vorba de Yellow Cab.

Spencer se aplecă, luă firul de pe duşumea şi şi-l prinse de şapcă. Avea nevoie de slujba asta.

– Acum, cei mai mulţi ţipi îşi închipuie că se pricep la şofat, în realitate, foarte puţini oameni ştiu să conducă, restul doar stau la volan. De fiecare dată când merg cu maşina, mă minunez că nu se produce câte un accident la câteva secunde, în fiecare zi văd doi-trei oameni care pur şi simplu trec pe roşu ca şi cum nici n-ar exista. Nu sunt predicator, dar pot să vă spun un lucru - stilul de viaţă pe care-l duc oamenii ajunge să-i scoată din minţi şi nebunia lor se vede din felul în care conduc. Nu mă aflu aici ca să vă dau lecţii de viaţă. Pentru asta va trebui să vă consultaţi rabinul sau preotul sau târfa locală. Sunt aici ca să vă învăţ cum să conduceţi o maşină. Mă străduiesc să vă fac ratele de asigurare cât mai scăzute şi s-o întorc în aşa fel încât să ajungeţi noaptea acasă teferi.

– Fir-aş al naibii, zise puştiul de lângă mine, bătrânul Smithson e tare, nu?

– Orice om e poet, am zis.

– Acum, spuse Smithson, şi mai du-te naibii, McBride, trezeşte-te şi fii atent... Acum, când e singura dată când un om poate să piardă controlul maşinii şi să nu fie în stare să facă nimic?

– Când mi se scoală? zise un ţăran.

– Mendoza, dacă nu poţi conduce cu sula sculată, nu te putem folosi. Unii dintre cei mai buni oameni ai noştri conduc cu sula sculată toată ziua şi toată noaptea.

Băieţii râseră.

– Haideţi, când e singura dată când un om poate să piardă controlul maşinii şi să nu fie în stare să facă nimic?

Nimeni nu răspunse. Am ridicat mâna.

– Da, Chinaski?

– Un om poate să piardă controlul maşinii când strănută.

– Corect.

M-am simţit din nou ca un elev vedetă. Era ca pe vremuri la L.A. City College - note proaste, dar bun de gură.

– Bine, şi ce faci atunci când strănuţi? Când am ridicat iar mâna, uşa se deschise şi un om intră în sală. Înainta pe culoarul dintre bănci şi se opri în faţa mea.

– Eşti Henry Chinaski?

– Da.

Îmi smulse şapca de taximetrist de pe cap, aproape cu furie. Toţi se uitară la mine. Faţa lui Smithson era lipsită de expresie şi neutră.

– Vino după mine, zise omul. L-am urmat la el în birou.

– Stai jos. M-am aşezat.

– Te-am verificat, Chinaski.

– Da?

– Ai fost prins de optsprezece ori băut la volan şi o dată în stare de ebrietate.

– Am crezut că dacă o să scriu asta, n-o să mă angajaţi.

– Ne-ai minţit.

– M-am lăsat de băut.

– Nu contează. O dată ce ţi-ai falsificat formularul, eşti descalificat.

M-am ridicat şi am ieşit. Am pornit pe trotuar pe lângă sediul Cancerului. M-am întors în apartamentul nostru. Jan stătea în pat. Purta un furou roz, ferfeniţit. Avea o bretea prinsă cu un ac de siguranţă. Era deja beată.

– Cum a fost, tăticule?

– Nu mă vor.

– Cum aşa?

– Nu vor homosexuali.

– Ei, ce să-i faci? Găseşti vin în frigider. Toarnă-ţi un pahar şi vino în pat.

Ceea ce am şi făcut.

Câteva zile mai târziu, am găsit un anunţ în ziar pentru o slujbă de funcţionar însărcinat cu distribuţia, la un magazin-depozit de obiecte de artă. Magazinul se afla foarte aproape de locuinţa noastră, dar am dormit mult şi am ajuns acolo de-abia la 3 p.m. Directorul vorbea cu un solicitant când am ajuns. Nu ştiam citi mai intervievase. O fată îmi întinse un formular. Tipul părea să-i facă o impresie bună directorului. Râdeau amândoi. Am completat formularul şi am aşteptat, în cele