Am încurcat rău de tot oraşele alea şi când am ajuns în sfârşit la biserica unde donatorii de sânge aşteptau, întârziasem mai mult de două ore şi un sfert. Pajiştea din faţa bisericii era plină de donatori înfuriaţi şi de doctori şi autorităţi bisericeşti înfuriate. Dincolo de Atlantic, Hitler câştiga cu fiecare pas. Am pierdut slujba chiar atunci şi acolo, din păcate.

Compania de taxiuri Yellow Cab din L.A. se află în partea sudică a lui Third Street. În curţi stau aliniate rânduri, rânduri de taxiuri galbene sclipind în soare. Compania se află în vecinătatea Societăţii Americane de Luptă împotriva Cancerului. Vizitasem Societatea Americană de Luptă împotriva Cancerului cu ceva timp în urmă, fiindcă înţelesesem că e gratis, îmi apăruseră furuncule pe tot corpul, aveam ameţeli, scuipam sânge şi mă dusesem acolo doar ca să mi se facă o programare pentru trei săptămâni mai târziu. Acum, ca oricărui băiat american, şi mie mi se spusese mereu: depistează cancerul din timp. Şi când te duceai să-l depistezi devreme, ei te puneau să aştepţi trei săptămâni pentru o programare. Asta e diferenţa dintre ceea ce ni se spune şi realitate.

După trei săptămâni, m-am dus din nou şi mi-au zis că ar putea să-mi facă nişte teste gratis, dar că aş putea să trec testele alea şi să nu fiu într-adevăr sigur că nu am cancer. Totuşi, dacă le dădeam 25 $ şi treceam testul ăla, puteam fi destul de sigur că n-am cancer. Ca să fiu absolut sigur, după ce făceam testul de 25 $, ar fi trebuit să fac testul de 75 $ şi, dacă îl treceam şi pe acela, puteam să stau liniştit, însemna că problema mea era alcoolismul sau nervii sau vreo boală venerică. Vorbeau chiar bine şi limpede pisicuţele alea în halate albe de la Societatea Americană de Luptă împotriva Cancerului, iar eu am zis: cu alte cuvinte, 100 $. Îhî, au zis, şi m-am cărat de acolo şi am tras o beţie de trei zile şi toate furunculele mi-au dispărut, o dată cu ameţeala şi cu sângele din salivă.

În drum spre Compania Yellow Cab, am trecut pe lângă sediul Societăţii Cancerului şi mi-am amintit că existau lucruri mai nasoale decât să-ţi cauţi o slujbă pe care nu ţi-o doreai. Am intrat şi totul părea destul de uşor, aceleaşi vechi formalităţi, întrebări etc. Singurul lucru nou erau amprentele, dar ştiam cum să-mi las amprentele, aşa că mi-am relaxat mina şi degetele şi le-am apăsat în cerneală, iar fata mă felicită pentru priceperea mea. Domnul Yellow zise să revin a doua zi la cursul de pregătire, iar Jan şi cu mine am sărbătorit în noaptea aceea.

Janeway Smithson era o piticanie de om, nebun, cărunt şi curvar. Încărca cinci sau şase dintre noi într-un taxi şi porneam spre albia lui L.A. River. Sincer să fiu, L.A. River era o abureală în zilele alea - n-avea strop de apă, ci doar o albie lată din ciment, dreaptă şi uscată. Vagabonzii trăiau cu sutele acolo jos, în mici nişe de ciment, sub poduri şi pasarele. Unii dintre ei ţineau chiar ghivece cu plante în faţa aşezărilor lor. Tot ce le trebuia ca să trăiască regeşte erau buteliile (marca Sterno) şi ce culegeau de la grămada de gunoi din apropiere. Erau bronzaţi şi relaxaţi şi cei mai mulţi dintre ei arătau al naibii de sănătoşi, mult mai sănătoşi decât majoritatea oamenilor de afaceri din Los Angeles. Tipii ăia de acolo nu aveau probleme cu femeile, cu impozitele, cu proprietarii, cu cheltuielile de înmormântare, cu dentiştii, cu ratele, cu reparaţiile la maşină sau cu urcatul într-o cabină de vot şi trasul perdelei.

Janeway Smithson lucra la compania de taxiuri de douăzeci şi cinci de ani şi era îndeajuns de tăntălău ca să fie mândru de asta. Purta un pistol în buzunarul de la şold şi se lăuda că atunci când dăduse Testul de Frâna, oprise un taxi galben în mai puţin timp şi pe mai puţini metri decât oricare alt om din istoria companiei Yellow Cab. Uitându-mă la Janeway Smithson, îmi trecu prin cap că asta ori era o minciună, ori un noroc stupid şi că Smithson, ca oricare alt ins care munceşte de douăzeci şi cinci de ani, era complet nebun.

– O.K., zise el, Bowers, tu eşti primul.

Urcă ştoarfa asta la patruzeci şi cinci de mile pe oră şi n-o lăsa mai jos. În mâna dreaptă ţin pistolul ăsta şi în stânga am un cronometru. Când trag un foc, calci frâna.

Dacă n-ai reflexul s-o opreşti destul de repede, o să vinzi banane verzi la prânz pe Seventh şi Broadway... Nu, dobitocule! Nu te uita la degetul de pe trăgaci! Uită-te drept înainte! O să-ţi cânt un cântecel. O

să-ţi cânt de leagăn. Nici n-o să ghiceşti când nenorocita asta o s-o ia din loc!

O luă din loc chiar atunci. Bowers calcă frâna. Ne-am hurducat şi am derapat şi am patinat. Nori de praf se ridicară de sub roţi în timp ce treceam valvârtej printre coloanele uriaşe din beton. În cele din urmă, taxiul scârţii până ce se opri locului, zguduindu-se înainte şi înapoi. Cuiva din spate începu să-i curgă sânge din nas.

– Am reuşit?

– N-o să-ţi spun, zise Smithson, făcând o însemnare în mica lui agendă neagră. O.K., De Esprito, e rândul tău.

De Esprito apucă volanul şi trecurăm prin ceva asemănător. Şoferii se tot schimbau în vreme ce goneam în sus şi-n jos prin albia lui L.A. River, arzând frâna şi cauciucurile şi trăgând cu pistolul. Într-un final, mi-am încercat şi eu puterile. - Chinaski, zise Smithson.

M-am suit la volan şi am accelerat până la cincizeci de mile pe oră.

– Ei, nene, ai bătut recordul? O să te împuşc chiar acum fix în cur!

– Poftim?

– Scoate-ţi ceară din urechi! O să te bat, nene! Odată am dat mâna cu Max Baer! Am fost odată grădinar pentru Tex Ritter! Poţi să-ţi iei adio!

– Călăreşti frâna aia nenorocită! la-ţi piciorul de pe frâna aia nenorocită!

– Cântă-mi un cântec, nene! Cântă-mi un cântecel! Păstrez patruzeci de scrisorele de dragoste de la Mae West în sacul meu de marinar!

– Nu