– Să vezi, John, am zis, m-au dat afară, m-au prins dormind în buda pentru femei. Eu şi tipa mea am venit pe jos până aici două zile la rând doar ca să ni se spună că nu aveţi cecul. Acum, ştii, astea sunt rahaturi. Tot ce vreau e să capăt cecul ăla şi să mă îmbăt. Poate că nu sună prea nobil, dar e alegerea mea. Dacă nu capăt cecul ăla, nu ştiu prea sigur ce-o să fac.

După care i-am aruncat o privire exact ca în Casablanca.

– Ai o ţigară?

John Handler îmi dădu o ţigară. Mi-o şi aprinse chiar. Ori o să mă bage la răcoare, ori o să-mi primesc cecul, m-am gândit.

Handler ridică receptorul.

– Domnişoară Simms. Trebuie să-i plătim un cec unui domn Henry Chinaski. Vreau să-l aduci aici în cinci minute. Mulţumesc, închise.

– Ascultă, John, am zis, am făcut doi ani de jurnalism la L.A. City College. N-aveţi nevoie de un reporter, nu?

– Îmi pare rău, acum suntem supraaglomeraţi.

Am mai trăncănit puţin şi după câteva minute intră o fată şi îi întinse cecul lui John. El se întinse pe deasupra biroului şi mi-l înmâna mie. Un tip distins. Am auzit mai târziu că a murit la puţin timp după chestia asta, dar Jan şi cu mine ne-am cumpărat carnea de vită şi legumele noastre şi vinul nostru franţuzesc şi am trăit mai departe.

Am luat cartea de vizită pe care mi-o dăduseră cei de la Oficiul Forţelor de Muncă şi m-am dus la interviul pentru slujbă. Locul cu pricina se afla la câteva clădiri la est de Main Street şi un pic spre nord de mahala. Era o firmă care se ocupa cu piese auto pentru frâna. La recepţie le-am arătat fişa şi am completat un formular de angajare. Mi-am umflat perioada cât stătusem în slujbele anterioare, transformând zilele în luni şi lunile în ani. Majoritatea firmelor nu se oboseau să verifice informaţiile. Cu firmele cărora li se cerea să-şi asigure angajaţii, nu prea aveam şanse. Avea să iasă repede la iveală faptul că aveam cazier. Firma care fumiza frâne nu pomeni nimic de vreo asigurare. O altă problemă care apărea după ce te duceai la lucru două sau trei săptămâni era că majoritatea angajatorilor încercau să te facă să intri şi tu în planul lor de asigurare, dar până atunci eu de obicei plecam.

Omul aruncă o privire peste formularul meu şi pe urmă se întoarse amuzat către cele două femei din încăpere:

– Tipul ăsta vrea o slujbă. Credeţi că o să fie în stare să ne suporte?

Unele slujbe erau uimitor de uşor de obţinut, îmi amintesc de un loc unde m-am dus, m-am prăbuşit într-un scaun şi am căscat. Tipul din spatele biroului m-a întrebat:

– Da, ce doriţi?

– Of, fir-ar să fie, am răspuns, cred că am nevoie de o slujbă.

– Sunteţi angajat.

Cu toate astea, alte slujbe erau, pentru mine, imposibil de obţinut. Compania de Gaz a Californiei de Sud avea anunţuri la rubrica cu oferte de muncă şi promiteau salarii mari, pensionare devreme etc. Nu ştiu de câte ori m-am dus acolo şi am completat formularele lor galbene de angajare, de câte ori am stat pe scaunele alea tari uitându-mă la fotografiile mari înrămate, cu ţevi şi rezervoare de gaz. Niciodată n-am fost nici măcar la un pas de angajare şi, ori de câte ori vedeam un om de la gaz, mă uitam la el foarte atent, încercând să-mi închipui ce anume avea el şi eu, în mod evident, nu aveam.

Omul de la piese de frâna mă duse pe o scară îngustă. II chema George Henley. George îmi arătă camera de lucru, foarte mică, întunecoasă, doar un singur bec şi o fereastră mică ce dădea spre o alee.

– Acum, zise, vezi cutiile astea. Pui frânele de picior în cutie. Uite-aşa.

Domnul Henley îmi arătă.

– Avem trei tipuri de cutii, pe fiecare e scris altceva. O cutie e pentru „Frâne de picior super-durabile". Cealaltă e pentru „Frâne de picior super". Şi a treia e pentru „Frâne de picior standard". Frânele de picior sunt aliniate aici.

– Dar mie toate mi se par la fel. Cum pot să le separ?

– Nu trebuie să faci asta. Toate sunt la fel. Doar împarte-le în trei. Şi când termini de împachetat toate frânele astea, vino jos şi o să găsim altceva pentru tine. O.K.?

– O.K. Când încep?

– Începi acum. Şi să nu cumva să fumezi. Nu aici. Dacă vrei să fumezi, vii jos, O.K.?

– O.K.

Domnul Henley închise uşa. L-am auzit coborând scările. Am deschis mica fereastră şi am privit lumea. Apoi m-am aşezat, m-am relaxat şi am fumat o ţigară.

Am pierdut repede slujba aia, aşa cum am pierdut multe altele. Dar puţin îmi păsa - cu o singură excepţie. Era cea mai uşoară slujbă pe care o avusesem vreodată şi mi-era ciudă să văd că o pierd. Era în timpul celui de-al doilea război mondial. Lucram pentru Crucea Roşie, în Sân Francisco, conducând un camion plin de asistente şi sticle şi frigidere prin diverse orăşele din apropiere. Colectam sânge pentru cei care luptau. Când ajungeam, descărcăm camionul în locul asistentelor, după care aveam tot restul zilei la dispoziţie ca să mă plimb, să dorm în parc, orice. La sfârşitul zilei asistentele îngrămădeau sticlele pline în frigidere şi eu storceam cheagurile de sânge din furtunuri în cea mai apropiată budă. De obicei, nu eram mahmur, dar mă prefăceam că cheagurile de sânge sunt peşti mici sau gândaci mici şi drăguţi, chestie care mă împiedica să borăsc. Slujba de la Crucea Roşie era o slujbă bună. Mi-am aranjat până şi o întâlnire cu una dintre asistente. Dar într-o dimineaţă, când am vrut să ies din oraş, n-am luat-o pe podul pe care trebuia şi m-am rătăcit undeva într-o mahala, cu un camion plin de asistente şi ace şi sticle goale. Tipii ăia de cartier mureau să ne violeze pe toţi şi câteva asistente au început să se agite. Trebuia să ne întoarcem pe pod şi să mergem prin altă parte.