putut. Am ratat prima încercare, dar l-am nimerit dintr-a doua. Degetele i s-au desprins. Hugh căzu grămadă pe podea, ţinându-se de coaie. Jacob îşi făcu apariţia.

– Ce se întâmplă aici?

– M-a făcut împuţit, domnule, şi după aceea m-a atacat.

– Ascultă, Chinaski, omul acesta e cel mai bun om de serviciu al meu. E cel mai bun om de serviciu pe care l-am avut în cincisprezece ani, Poartă-te frumos cu el, bine?

M-am cărat de-acolo, mi-am luat cartela şi m-am pontat. Hugh cel focos se uită în sus la mine de pe podea, în timp ce ieşeam pe uşă:

– O să te omor, domnule, îmi zise.

Ei bine, m-am gândit, cel puţin acum e politicos. Dar chestia asta nu mă făcea deloc fericit.

În noaptea următoare am muncit cam patru ore, după care m-am dus la toaleta pentru femei, am fixat ceasul să sune şi m-am întins. Cred că dormeam cam de o oră când uşa se deschise. Erau Herman Barnes şi Jacob Christensen. Se uitară la mine; mi-am ridicat capul şi i-am privit şi eu, după care mi-am pus din nou capul pe pernă. I-am auzit intrând la budă. Când ieşiră, nu m-am uitat la ei. Am închis ochii şi m-am prefăcut că dorm.

A doua zi, când m-am trezit pe la amiază, i-am povestit lui Jan întâmplarea:

– M-au prins dormind şi nu m-au dat afară. Cred că i-am speriat de atunci, cu Hugh. Merită să fii un împuţit dur. Lumea aparţine celor puternici.

– N-or să te lase să scapi.

– O laie. Mereu ţi-am zis că-i trag în piept. Am un stil al meu. Iar urechile alea nenorocite ar putea la fel de bine să-ţi lipsească. Niciodată nu mă asculţi.

– Pentru că spui mereu acelaşi lucru.

– Bine, hai să bem ceva şi să vorbim despre asta. Te-ai tot fâţâit cu fundul pe sus de când suntem iar împreună. Rahat, n-am nevoie de tine şi nici tu n-ai nevoie de mine. Hai să nu ne mai ascundem după deget.

Înainte că cearta să izbucnească, se auzi un ciocănit în uşă.

– Aşteaptă, am zis şi mi-am tras nişte pantaloni pe mine. Am deschis şi în faţa uşii stătea un băiat de la Western Union. I-am dat zece cenţi şi am deschis telegrama:

HENRY CHINASKI: CONTRACTUL DE ANGAJARE CU TIMES CO. V-A FOST ANULAT.

HERMAN BARNES

– Ce e? întrebă Jan.

– M-au dat afară.

– Şi cecul tău?

– N-au zis nimic despre asta.

– Îţi datorează un cec.

– Ştiu. Hai să mergem să-l luăm.

– O.K.

Maşina era terminată. Mai întâi îşi pierduse schimbătorul de viteze, ceea ce a însemnat o provocare pe care am depăşit-o planificând întotdeauna dinainte pe unde să o iau. Pe urmă bateria muri şi ea, ceea ce însemna că singurul fel în care o puteam pomi era să-mi dau drumul din vârful unui deal. Am reuşit chestia asta timp de câteva săptămâni, apoi într-o noapte Jan şi cu mine ne-am îmbătat şi am uitat şi am parcat-o pe o stradă dreaptă, lângă un bar. N-a vrut să pornească, bineînţeles, aşa ca ani sunat la un service auto non stop şi au venit şi au remorcat-o. Când m-am dus să ridic maşina câteva zile mai târziu, băgaseră 55 $ în reparaţii şi tot nu pornea. M-am dus acasă şi le-am dat papucii prin poştă.

Trebuia aşadar să mergem pe jos până la Times Building. Jan ştia că o plăceam cu tocuri înalte, aşa că şi le puse şi am pornit-o într-acolo. La dus era o distanţă bună, de douăzeci de clădiri. Jan se aşeză să se odihnească pe o bancă afară, iar eu am urcat la casierie.

– Mă numesc Henry Chinaski. Am fost concediat şi am venit să-mi iau cecul.

– Henry Chinaski, zise fata, aşteptaţi un moment.

Căută printr-un maldăr de hârtii.

– Îmi pare rău, domnule Chinaski, dar cecul dumneavoastră încă nu e gata.

– Bine, o să aştept.

– Cecul dumneavoastră nu poate fi gata decât mâine, domnule.

– Dar am fost concediat.

– Îmi pare rău. Mâine, domnule.

Am ieşit. Jan se ridică de pe bancă. Arăta înfometată.

– Hai să dăm o fugă până la Piaţa Centrală pentru nişte carne ieftină şi legume şi dup-aia să luăm câteva sticle de vin bun franţuzesc.

– Jan, mi-au zis că cecul nu e gata.

– Dar trebuie să ţi-l dea. Asta e legea.

– Probabil. Nu ştiu. Dar au zis că cecul o să fie gata mâine.

– Of, Doamne, şi am venit până aici pe tocurile astea.

– Arăţi bine, iubi.

– Mda.

Am pornit înapoi. Pe la jumătatea drumului, Jan şi-a scos pantofii şi a mers în ciorapi. Câteva maşini au claxonat în timp ce mergeam înainte. Le-am arătat la toate degetul. Când am ajuns acasă, am văzut că mai aveam bani de plăcinte cu carne şi de bere. Ne-am luat chestiile astea, am mâncat şi am băut, ne-am certat un pic, am făcut dragoste şi ne-am culcat.

A doua zi pe la prânz, am pornit din nou, Jan tot pe tocurile ei înalte.

– Vreau să faci o friptură din aia astăzi, zise. Nimeni nu ştie să facă friptură cum ştii tu. E cel mai mare talent al tău.

– Mersi al dracului de mult, am zis. Tot douăzeci de clădiri erau la duş. Jan se aşeză iarăşi pe bancă şi îşi scoase pantofii, în timp ce eu am urcat la casierie. Era aceeaşi fată.

– Sunt Henry Chinaski, am zis.

– Da?

– Am fost aici şi ieri.

– Da?

– Aţi spus că cecul meu o să fie gata astăzi.

– O.

Fata căută prin hârtiile ei.

– Îmi pare rău, domnule Chinaski, dar cecul dumneavoastră încă nu a ajuns.

– Dar aţi zis că o să fie gata.

– Îmi pare rău, domnule, uneori durează un pic până când se procesează cecurile.

– Vreau cecul meu.

– Îmi pare rău, domnule.

– Nu-ţi pare rău. Nu ştii ce e aia părere de rău. Eu ştiu. Vreau să vorbesc cu şeful şefului tău. Acum.

Fata ridică un receptor.

– Domnul Handler? Un domn Chinaski ar vrea să vă vadă în legătură cu un cec de concediere.

Mai pălăvrăgiră un pic. În sfârşit fata se uită la mine.

– Camera 309.

M-am dus la 309. Pe tăbliţă scria „John Handler". Am deschis uşa. Handler era singur. Funcţionar de stat şi director al