Majoritatea lucrătorilor de noapte din Times Building erau bătrâni, încovoiaţi, învinşi. Umblau cocoşaţi de colo până colo, ca şi cum ar fi avut ceva la picioare. Ni se împărţiseră tuturor salopete de lucru.

– În regulă, zise Jacob, ia-ţi echipamentul în primire.

Echipamentul meu consta dintr-un cărucior de metal, cu două compartimente. Într-un compartiment se aflau două spălătoare, nişte cârpe şi o cutie mare cu detergent. Celălalt compartiment conţinea o mulţime de sticle colorate, canistre, cutii de rezervă şi câteva cârpe. Era clar că urma să fiu om de serviciu. Ei bine, mai fusesem o dată om de serviciu, pentru o noapte, în Sân Francisco. Îţi aduceai pe furiş o sticlă de vin cu ţine înăuntru, munceai de-ţi săreau capacele şi pe urmă, după ce toţi ceilalţi se cărau, stăteai şi te uitai pe fereastră, bând vin şi aşteptând zorile.

Unul dintre bătrânii oameni de serviciu veni foarte aproape de mine şi îmi ţipă în ureche:

– Oamenii ăştia sunt nişte nenorociţi, nenorociţi! N-au nici un dram de inteligenţă! Habar n-au, să gândească! Le e frică să gândească! Sunt bolnavi! Sunt laşi! Nu sunt nişte oameni care gândesc, aşa ca tine şi ca mine!

Ţipetele lui se puteau auzi în toată încăperea. Părea să aibă şaizeci şi cinci de ani. Ceilalţi erau mai bătrâni, majoritatea arătau de şaptezeci sau mai mult; cam o treime erau femei. Păreau să fie obişnuiţi cu năzdrăvăniile bătrânului. Nimeni nu se arăta jignit.

– Mi-e scârbă de ei! ţipă bătrânul. N-au sânge-n vine! Uită-te la ei! Namile, de rahat!

– Bine, Hugh, zise Jacob, ia-ţi catrafusele sus şi treci la treabă.

– O să-ţi dau eu, nenorocitule! ţipă el la supraveghetor, o să-ţi dau până o să te saturi!

– Treci la treabă, Hugh.

Hugh îşi împinse furios căruţul afară, aproape trântind-o la pământ pe una din bătrâne.

– Aşa e el, îmi zise Jacob, dar e cel mai bun om de serviciu pe care îl avem.

– Nu-i nimic, am spus, îmi plac locurile unde se întâmpla ceva palpitant.

În vreme ce-mi împingeam căruţul, Jacob mă informă care erau îndatoririle mele. Aveam în grijă două etaje. Partea cea mai importantă erau closetele. Trebuia să încep întotdeauna cu closetele. Să curăţ chiuvetele şi toaletele, să golesc coşurile, să şterg oglinzile, să schimb prosoapele, să umplu rezervorul de săpun, să folosesc cât mai mult deodorant şi să mă asigur că hârtia de budă şi colacele de hârtie pentru closete sunt din belşug. Şi să nu uiţi de tampoanele igienice din toaleta pentru femei! După asta, să golesc coşurile cu hârtii din birouri şi să şterg de praf mobilierul. Pe urmă iei maşina asta şi ceruieşti holurile şi după ce termini cu asta...

– Am înţeles, domnule, am zis.

Toaletele pentru femei, ca de obicei, erau cele mai nasoale. Se părea că multe femei îşi lăsau pur şi simplu tampoanele folosite pe jos în cabine şi priveliştea lor, deşi familiară, era deranjantă, mai ales când eram mahmur. Toaletele pentru bărbaţi erau oarecum mai curate, dar bărbaţii nu foloseau tampoane. Cel puţin eram singur când lucrăm. Nu eram un măturător prea bun; adesea un smoc de păr sau un chiştoc strivit de ţigară rămânea îndărătnic în vreun colţ. II lăsam acolo. Totuşi eram conştiincios în ceea ce priveşte hârtia de budă şi colacele de hârtie: puteam înţelege chestia asta. Nimic nu e mai neplăcut după o căcare bună decât să te întinzi şi să descoperi că suportul de hârtie igienică e gol. Până şi cea mai îngrozitoare fiinţă omenească merită să se şteargă la cur. Adeseori m-am întins şi n-am găsit nici o fărâmă de hârtie igienică, iar când te întinzi pe urmă după un colac de hârtie constaţi că au dispărut brusc şi ele. Te ridici şi te uiţi în spate şi al tău tocmai a căzut în apă. După asta, îţi mai rămân puţine alternative. Cea mai satisfăcătoare mi se pare să te ştergi la cur cu chiloţii, să-i îndesi şi pe ei acolo, să tragi apa şi să laşi jos capacul.

Am terminat de curăţat closetele şi la bărbaţi, şi la femei, am golit coşurile cu hârtii şi am şters de praf câteva birouri. Pe urmă m-am întors la budă pentru cucoane.

Acolo înăuntru se aflau canapele, scaune şi un ceas deşteptător. Mai aveam de stat patru ore. Am fixat ceasul să sune cu treizeci de minute înainte de sfârşitul programului. M-am aşezat pe una dintre canapele şi m-am culcat.

Ceasul sună la ora fixată şi mă trezi. M-am întins, m-am stropit cu apă rece pe faţă şi am coborât în magazie cu ustensilele. Bătrânul Hugh se apropie de mine.

– Bine-ai venit în ţara fraierilor, îmi zise, de data asta mult mai calm.

Nu i-am răspuns, în magazie era întuneric şi mai aveam doar zece minute până la pontaj. Ne-am scos salopetele şi în majoritatea cazurilor hainele noastre de stradă erau la fel de şifonate şi de jalnice ca şi hainele de lucru. Vorbeam foarte puţin sau în şoaptă. Nu mă deranja liniştea. Era odihnitor.

Pe urmă Hugh se întinse spre urechea mea:

– Uită-te la idioţii ăştia! ţipă. Uită-le la idioţii ăştia nenorociţi!

M-am îndepărtat de el şi m-am aşezat în partea cealaltă a încăperii.

– Eşti unul dintre ei, îmi strigă, eşti şi tu un împuţit?

– Da, stimate domn.

– Vrei să-ţi trag un şut în fund? îmi strigă înapoi.

– Între noi e numai vid, am zis.

Ca un luptător din vechime ce era, Hugh se hotărî să umple vidul şi veni în goană, sărind ţeapăn peste un şir de găleţi. M-am tras într-o parte şi el trecu în zbor pe lângă mine. Apoi se întoarse, se apropie de mine şi mă apucă de gât cu amândouă mâinile. Avea degete lungi şi puternice pentru un om atât de bătrân; puteam să le simt pe fiecare, chiar şi degetele mari. Hugh mirosea ca o chiuvetă plină cu vase nespălate. Am încercat să-l dau la o parte, dar strânsoarea lui deveni şi mai puternică. Steluţe roşii, albastre şi galbene îmi licăreau prin cap. N-aveam de ales. Mi-am ridicat un genunchi cât de finuţ am