– Mergem roată şi iar roată şi iar roată. Crăcii tăi mari şi graşi.

– Curul tău mare şi gras.

– Gata, gata, gata, fii drăguţ, iubitule. Mai multă bandă adezivă. Şi încă un pic. Eşti ca nou!

– Ca dracu'.

– Şi acum trecem la coaie, coaiele tale mari şi roşii. O să fii gata de Crăciun!

– Stai! Ce-ai de gând să le faci coaielor mele?

– O să le înfăşor.

– Nu e periculos? S-ar putea să-mi afecteze dibăcia.

– N-o să-ţi facă nici un rău.

– Or să alunece.

– O să le pun într-un cocon frumos.

– Înainte să faci asta, adu-mi încă ceva de băut.

M-am ridicat în picioare cu paharul în mina şi ea se apucă să mă împacheteze.

– Mergem roată, roată şi încă o dată roată. Sărăcuţele de coaie. Sărăcuţele tale coaie mari. Ce ţi-a u făcut ele? Mergem roată, roată şi iar roată. Acum încă un pic de bandă. Şi încă un pic. Şi încă un pic.

– Nu-mi lipi coaiele de cur.

– Ce prostie! Nici n-aş face asta! Te iubesc!

– Mda.

– Acum ridică-te şi plimbă-te un pic. Încearcă să faci câţiva paşi.

M-am ridicat şi am făcut încet câţiva paşi prin cameră.

– Hei, e chiar bine! Parc-aş fi un eunuc, dar mă simt bine.

– Poate că şi eunucii au încercat-o.

– Sunt convins.

– Ce zici de nişte ouă moi?

– Sigur. Cred că o să supravieţuiesc. Jan puse o oală cu apă pe plită, vârî înăuntru patru ouă şi ne-am pus pe aşteptat.

La 9 p.m., m-am prezentat la slujbă. Supraveghetorul îmi arătă unde se afla ceasul de pontaj. M-am înregistrat, îmi întinse trei-patru cârpe şi un vas mare.

– De jur împrejurul clădirii o să vezi o balustradă de alamă. Vreau s-o faci să strălucească.

Am ieşit şi am căutat balustrada de alamă. Am găsit-o numaidecât. Dădea roată clădirii. Era o clădire impozantă. Am picurat puţin lac pe balustradă şi m-am apucat să o frec cu o cârpă. Nu mă prea trăgea inima. Trecătorii se uitau curioşi la mine. Mai avusesem eu slujbe tâmpite şi monotone, dar asta părea să fie cea mai monotonă şi cea mai tâmpită dintre toate.

Ideea e, am hotărât, să nu te gândeşti. Dar cum să nu te gândeşti? De ce am fost ales tocmai eu să lustruiesc balustrada asta? De ce nu puteam fi înăuntru, scriind editoriale despre corupţia municipală? Ei, lasă, putea să fie şi mai rău. Aş fi putut să fiu în China, muncind într-un lan de orez.

Am lustruit cam douăzeci şi cinci de picioare din balustradă, am luat colţul şi am zărit un bar peste drum. Mi-am luat cârpele şi vasul, am traversat strada şi am intrat în bar. Înăuntru era doar barmanul.

– Cum îţi merge? mă întrebă.

– Super. Dă-mi o sticlă de Schlitz. Luă una, o deschise, îmi luă banii şi îi înregistra la casă.

– Unde sunt fetele?

– Care fete?

– Ştii tu. Fetele.

– Ăsta e un local drăguţ.

Uşa se deschise. Era supraveghetorul Barnes.

– Pot să-ţi ofer o bere? l-am întrebat. Se apropie şi se aşeză lângă mine.

– Termină-ţi berea, Chinaski, îţi mai dau o singură şansă.

Mi-am băut berea şi l-am urmat afară. Am traversat strada împreună.

– E clar, zise, că nu eşti prea bun la lustruit alamă. Vino după mine.

Am intrat în Times Building şi ne-am urcat împreună într-un lift. Am coborât la unul dintre etajele superioare.

– Fii atent, zise el, arătând spre o cutie lungă de pe un birou, cutia aia conţine neoane noi. Trebuie să înlocuieşti toate neoanele arse. Scoate-le din suporturi şi pune-le în loc pe cele noi. Foloseşte scara.

– Bine, am zis. Supraveghetorul ieşi şi iată-mă din nou singur. Mă aflam într-un fel de cameră de depozitare, încăperea aia avea cel mai înalt tavan pe care îl văzusem vreodată. Scara era înaltă de treizeci şi şase de picioare. Întotdeauna mi-a fost frică de înălţime. Am luat un neon nou şi am urcat cu grijă scara. A trebuit să-mi spun încă o dată: încearcă să nu te gândeşti. Urcam tot mai sus. Neoanele aveau cam cinci picioare lungime. Se spărgeau uşor şi erau greu de mânuit. Când am ajuns în vârful scării, am privit încordat în jos. Mare greşeală. Mă învălui o ceaţă ameţitoare. Eram un laş. Stăteam cocoţat lângă o fereastră mare, la unul dintre etajele superioare. M-am imaginat căzând de pe scară, apoi plonjând prin fereastră, în jos prin spaţiu, până când aveam să mă izbesc de pavaj. Am privit maşinile minuscule străbătând strada de sub mine înainte şi înapoi, eu farurile luminând în noapte. Pe urmă, foarte încet, m-am întins şi am scos un neon ars. L-am înlocuit cu unul nou. Apoi am coborât, simţind tot mai multă uşurare cu fiecare pas pe care îl făceam în jos. Când am atins podeaua, mi-am promis că n-o să mă mai urc în viaţa mea pe scara aia.

M-am învârtit trăgând cu ochiul la chestiile lăsate pe birouri şi mese. Am intrat într-un birou cu pereţi de sticlă. Am zărit un bilet pentru cineva: „Bine, o să-l încercăm pe caricaturistul ăsta nou, dar ar fi bine să fie priceput. Ar fi bine să înceapă bine şi să continue bine, pentru că noi nu ducem în spate pe nimeni".

O uşă se deschise şi supraveghetorul Barnes îşi făcu apariţia.

– Chinaski, ce faci acolo? Am ieşit din birou.

– Sunt un fost student la jurnalism şi eram curios, domnule.

– Doar atât ai reuşit să faci? Să înlocuieşti un singur bec?

– Domnule, nu mă descurc. Mi-e frică de înălţime.

– Bine, Chinaski. O să te pontez şi pentru noaptea asta. Nu mai meriţi încă o şansă, dar vreau să te întorci Ia 9 p.m., mâine seară, gata de muncă. Şi dup-aia o să mai vedem.

– Da, domnule. Ne-am apropiat de lift.

– Spune-mi, mă întrebă, cum de mergi atât de caraghios?

– Prăjeam nişte pui în tigaie şi uleiul a explodat şi mi-a opărit picioarele.

– M-am gândit că poate ai răni de război.

– Nu, e din cauza puiului. Am coborât cu liftul împreună.

Numele întreg al supraveghetorului era Herman Barnes. Herman mă întâmpina la ceasul de pontaj în seara următoare, iar eu m-am înregistrat.

– Vino după mine, îmi zise.

Mă duse într-o încăpere foarte slab luminată,