— Pe legea mea dacă ştiu ce să vă spun, răspunse Conseil. E adevărat că descoperim lucruri noi şi că de două luni încoace n-am avut cînd să ne «plictisim». Vedem minunăţii din ce în ce mai uimitoare şi, dacă lucrurile se vor desfăşura tot aşa, nu ştiu unde vom ajunge. Cred că niciodată n-o să mai găsim un asemenea prilej.

— Niciodată, Conseil.

— Pe de altă parte, căpitanul Nemo, căruia numele acesta latin i se potriveşte atît de bine{14}, nu ne stinghereşte deloc; parcă nici n-ar exista.

— Ai dreptate, Conseil.

— De asta cred, dacă nu-i cu supărare, că un «an fericit» ar fi un an în care am putea să vedem totul...

— Chiar totul, Conseil? Ar ţine poate prea mult. Şi Ned Land ce părere are?

— Ned Land nici nu vrea să audă de una ca asta, răspunse Conseil. Are o fire practică şi un stomac nesăţios şi nu-i ajunge numai să privească şi să mănînce întruna la peşti. Ştiţi, lipsa de vin, de pîine, de carne nu-i vine deloc la socoteală unui saxon obişnuit cu biftecurile şi care nu se sperie de un păhăruţ de brandy ori de gin.

— Mie, Conseil, nu-mi pasă de toate astea şi mă simt foarte bine cu regimul de pe bord.

— Şi eu, răspunse Conseil, aşa că aş vrea să rămîn aici tot atît de mult pe cît ar vrea Ned să fugă. Deci, dacă anul care începe n-o să fie bun pentru mine, o să fie bun pentru el, şi invers. Aşa, măcar unul din noi va fi mulţumit. În sfîrşit, vă doresc tot ceea ce ar putea să vă facă mai multă plăcere.

— Mulţumesc, Conseil. Numai că aş vrea să amînăm pentru mai tîrziu darurile şi să le înlocuim deocamdată cu o strîngere de mînă. Atîta am la mine.

— Domnul n-a fost niciodată atît de darnic, îmi răspunse Conseil.

Acestea fiind zise, inimosul băiat plecă mulţumit.

La 2 ianuarie, străbătusem un drum de cinci mii două sute cincizeci de leghe de la plecarea noastră din mările Japoniei. În faţa pintenului lui Nautilus se întindeau ţinuturile primejdioase ale Mării de Mărgean de pe coasta nord-estică a Australiei. Vasul nostru ocoli, pe o distanţă de cîteva mile, punctul periculos de care erau să se sfărîme la 10 iunie 1770 vasele lui Cook. Nava pe care se afla Cook se ciocnise atunci de o stîncă, dar nu se scufundase pentru că, din fericire, o bucată de mărgean ruptă în timpul ciocnirii rămăsese înfiptă în spărtura corăbiei.

Aş fi dorit mult să vizitez reciful acesta lung de trei sute şaizeci de leghe, de care marea veşnic mînioasă se izbeşte cu o furie nemaipomenită, făcînd un zgomot ca de tunet; dar chiar atunci planurile înclinate ale lui Nautilus ne duceau la mare adîncime, aşa că n-am putut să văd nimic din stîncile acelea înalte de mărgean. A trebuit să mă mulţumesc cu diferite specii de peşti prinşi în plasele noastre.

Două zile după ce străbătuserăm Marea de Mărgean, la 4 ianuarie, am ajuns lîngă coastele Papuasiei. Cu prilejul acesta, căpitanul Nemo îmi spuse că are intenţia să intre în Oceanul Indian prin strîmtoarea Torres. A fost singura explicaţie pe care mi-a dat-o. Ned se bucura că în sfîrşit ne apropiem de mările europene.

Strîmtoarea Torres este socotită ca fiind periculoasă, atît din pricina stîncilor ei ieşite în afară, cît şi din pricina sălbaticilor ce locuiesc pe ţărmuri. Ea desparte Noua Olandă de marea insulă a Papuasiei, numită şi Noua Guinee.

Aşadar, Nautilus intră în strîmtoarea cea mai de temut de pe glob, strîmtoare pe care cei mai curajoşi navigatori abia îndrăznesc s-o treacă, pe care Luis Paz de Torres a înfruntat-o venind din mările de sud spre Melanezia, şi unde, în 1840, corvetele lui Dumont d'Urville au fost cît pe ce să se scufunde. La rîndul său, Nautilus trebuia să facă acum cunoştinţă cu stîncile de mărgean.

Strîmtoarea Torres are o lăţime cam de treizeci şi patru de leghe, dar e înfundată de nenumărate insule, insuliţe şi stînci, care o fac impracticabilă pentru navigaţie; de aceea căpitanul Nemo luă toate măsurile ca să poată trece. Nautilus, plutind aproape de suprafaţa apei, înainta cu grijă; elicea, ca o coadă de cetaceu, bătea încet apa.

Ned, Conseil şi cu mine stăteam pe puntea pustie. În faţa noastră se afla cabina cîrmaciului în care cred că se găsea însuşi căpitanul Nemo, conducînd vasul.

Aveam dinainte o hartă foarte bună a strîmtorii Torres, alcătuită de inginerul hidrograf Vincendon Dumoulin împreună cu ofiţerul de marină Coupvent-Desbois, care acum e amiral si care în timpul ultimei călătorii în jurul Pămîntului a lui Dumont d'Urville făcea parte din statul major al acestuia. Harta de care vorbesc împreună cu cele întocmite de căpitanul King sînt cum nu se poate mai bune pentru descurcarea drumului atît de întortocheat al strîmtorii; le studiam deci cu cea mai mare atenţie. Împrejurul lui Nautilus marea fierbea mînioasă. Curentul, mergînd de la sud-est spre nord-est cu o iuţeală de două mile şi jumătate, îşi spărgea talazurile de stîncile de mărgean ieşite ici, colo, din apă.

— Ce mare afurisită! îmi spuse Ned Land.

— Groaznică! răspunsei eu. E periculoasă chiar şi pentru Nautilus.

— Pesemne că diavolul ăsta de căpitan cunoaşte foarte bine drumul, urmă canadianul, altfel ar fi de ajuns ca vasul să atingă cît de puţin grămezile astea de mărgean, ca să se facă praf şi pulbere.

Locul în care ne găseam era într-adevăr foarte primejdios, dar Nautilus se strecura cu o nemaipomenită dibăcie printre nenumăratele colţuri de stîncă bătute de valurile furioase. Mergeam pe alt drum decît cel străbătut de Astrolabe şi Zilie, drum care dusese la pieire vasele lui Dumont d'Urville. Nautilus o luă mai spre nord, trecu pe lîngă insula Murray şi reveni spre sud-vest, către trecătoarea Cumberland. Credeam că va trece prin ea, dar vasul o luă spre nord-est, făcîndu-şi drum printre nenumăratele insule şi insuliţe puţin cunoscute, către insula Tund şi Canalul Mauvais. Tocmai mă gîndeam