dacă nu cumva căpitanul Nemo, din cale-afară de neprevăzător, nu va intra cumva în strîmtoarea aceasta în care îşi găsiseră sfîrşitul corvetele lui Dumont d'Urville, cînd vasul îşi schimbă pentru a doua oară direcţia şi, tăind în linie dreaptă spre vest, se îndreptă către insula Gueboroar.

Era ora trei după-amiază. Valurile se izbeau de ţărm, fluxul crescuse aproape deplin. Nautilus se apropie de insulă. Parcă o văd şi acum cît era de frumoasă cu poiana ei de pendanus! Ne apropiaserăm la mai puţin de două mile de ţărm. Deodată, o izbitură mă răsturnă. Nautilus se lovise de o stîncă şi rămăsese nemişcat, aplecîndu-se puţin spre babord.

Cînd m-am ridicat, căpitanul Nemo şi secundul se urcaseră pe punte. Amîndoi cercetau situaţia vasului, vorbind în limba lor neînţeleasă despre cele întîmplate.

Iată cum stăteau lucrurile: spre tribord, la două mile depărtare, se vedea insula Gueboroar, al cărei ţărm se rotunjea de la nord la vest, ca un braţ uriaş. Spre sud şi est se şi iviseră cîteva colţuri de mărgean, pe care refluxul începuse să le descopere. Eşuaserăm în larg şi încă în una din acele ape în care mareele sînt slabe, ceea ce avea să îngreuneze mult despotmolirea lui Nautilus. Totuşi, vasul era atît de bine construit, încît nu suferise nici o stricăciune. Dar dacă nu se putea nici scufunda şi nici sfărîma, în schimb era în pericol să rămînă agăţat de stînci, şi în cazul acesta s-ar fi sfîrşit pentru totdeauna cu aparatul submarin al căpitanului Nemo.

Pe cînd mă gîndeam astfel, căpitanul, nepăsător şi liniştit ca totdeauna, se apropie de mine.

— Un accident? l-am întrebat.

— Nu, un incident, îmi răspunse el.

— Dar un incident care vă va sili poate să deveniţi din nou un locuitor al pămîntului, de care aţi fugit!

Căpitanul Nemo mă privi cu un aer ciudat şi clătină din cap. Prin asta îmi arăta destul de limpede că nimic pe lume nu-l va putea face să pună piciorul pe un continent.

— Dealtfel, domnule Aronnax, îmi spuse el. Nautilus nu-i pierdut. Are să vă mai poarte încă printre minunăţiile oceanului. Călătoria noastră e abia la început şi n-aş vrea să mă lipsesc atît de repede de cinstea pe care mi-o faceţi întovărăşindu-mă.

— Totuşi, căpitane Nemo, îi spusei eu, făcîndu-mă că nu bag de seamă întorsătura ironică a frazei, Nautilus a eşuat în timpul fluxului. Or, mareele nu sînt prea puternice în Pacific şi dacă nu uşuraţi vasul — lucru ce mi se pare cu neputinţă de făcut — nu văd cum veţi mai putea porni.

— E adevărat că mareele nu sînt puternice în Pacific, răspunse căpitanul, dar în strîmtoarea Torres există o diferenţă de un metru şi jumătate între flux şi reflux. Astăzi sîntem în 4 ianuarie; peste cinci zile vom avea lună plină şi m-aş mira grozav dacă astrul acesta binevoitor n-ar ridica de ajuns apele, făcîndu-mi un serviciu pe care nu l-aş putea primi decît de la el.

Spunînd acestea, căpitanul Nemo, urmat de secund, coborî în interiorul lui Nautilus. Vasul rămase nemişcat, ca şi cum polipii de mărgean l-ar fi cimentat pentru vecie.

— Ce facem, domnule profesor? mă întrebă Ned Land, care venise lîngă mine după plecarea căpitanului.

— Să aşteptăm liniştiţi fluxul din ziua de 9, prietene Ned; după cît se pare, luna va avea bunăvoinţa să ne urnească din loc.

— Asta-i tot ?

— Da, asta-i tot.

— Şi căpitanul n-are de gînd să arunce ancorele în larg, să tragă de lanţuri cu maşina, să încerce totul ca să se elibereze?

— Sînt de ajuns mareele, spuse cu simplitate Conseil.

Canadianul se uită la Conseil şi înălţă din umeri. El privea lucrurile ca un marinar adevărat.

— Domnule, credeţi-mă cînd vă spun că bucata asta de fier nu va mai naviga niciodată, nici pe mare, nici pe sub mare. Nu mai e bună decît ca să fie vîndută la fiare vechi. Cred că a venit vremea să-l părăsim pe căpitanul Nemo.

— Prietene Ned, îi răspunsei, eu tot mai am încredere în Nautilus. Peste patru zile vom şti ce ne pot aduce mareele Pacificului. Dealtfel, sfatul de-a fugi ar fi potrivit dacă ne-am găsi pe lîngă coastele Angliei sau ale Provenţei, dar pe meleagurile Papuasiei nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Avem timp s-o facem şi pe asta, dacă Nautilus nu izbuteşte să se elibereze; ceea ce aş socoti drept o mare nenorocire!

— Dar n-am putea măcar să călcăm puţin prin locurile astea? urmă Ned Land. Acolo e o insulă. Pe insulă sînt arbori. Sub arbori trăiesc animale de uscat din care poţi face cotlete şi fripturi, pe care le-aş mînca îndată cu mare poftă.

— Are dreptate Ned, făcu Conseil, şi eu sînt de aceeaşi părere. N-ar putea oare domnul să-l înduplece pe prietenul domniei sale, căpitanul Nemo, ca să ne învoiască să coborîm pe pămînt? Măcar să ne mai aducem aminte cum se calcă pe partea solidă a planetei noastre...

— Pot să i-o cer, răspunsei, dar va refuza.

— Domnul ar putea să încerce, stărui Conseil; aşa, cel puţin, o să ştim la cîtă bunăvoinţă ne putem aştepta din partea lui.

Spre marea mea uimire, căpitanul Nemo ne dădu învoirea cerută. Ba chiar, dînd dovadă de mai multă bunăvoinţă decît ne aşteptam, nu ne ceru nici măcar cuvîntul că ne vom întoarce pe bord. Dar ca să fugim în Noua Guinee ar fi fost foarte periculos şi nu l-aş fi sfătuit pe Ned Land să încerce o asemenea ispravă. Tot mai bine să fii prizonier pe Nautilus, decît să cazi în mîinile băştinaşilor din Papuasia.

Luntrea ne-a fost făgăduită pentru a doua zi dimineaţa. N-am încercat să aflu dacă ne va întovărăşi şi căpitanul Nemo. Mă gîndeam chiar că nu ne va însoţi nici un om din echipaj şi că Ned Land va conduce singur barca. Dealtfel, pămîntul se afla la cel mult două mile depărtare şi pentru canadian era o nimica toată să conducă luntrea uşoară printre recifele de mărgean, atît de periculoase pentru vasele mari.

A doua zi, la 5 ianuarie, luntrea fu scoasă din adăpostul ei şi coborîtă pe apă de doi oameni; vîslele erau pregătite şi n-am avut altceva de făcut decît