La ora 8, înarmaţi cu puşti electrice şi cu securi, am coborît de pe Nautilus. Marea era destul de liniştită. Dinspre uscat sufla un vînt slab. Conseil şi cu mine, aşezaţi la rame, vîsleam cu putere, iar Ned ne conducea prin trecătorile înguste dintre stînci. Luntrea era uşor de mînuit şi înainta cu repeziciune.

Ned Land nu mai putea de bucurie. Era ca un prizonier scăpat din închisoare, şi nici prin gînd nu-i trecea că va trebui să se întoarcă.

— Carne, spunea el mereu, o să mîncăm carne, şi de care credeţi? Vînat adevărat; şi încă fără pîine! Nu zic că peştele n-ar fi bun, dar am mîncat prea mult, de asta un vînat proaspăt, fript pe cărbuni, o să fie ceva straşnic.

— Mai taci din gură, mîncăule, rîse Conseil, că-mi lasă gura apă!

— Rămîne de văzut, îmi dădui eu părerea, dacă pădurile acestea au în ele vînat şi dacă nu cumva vînatul e în stare să-l vîneze el pe vînător.

— Cu atît mai bine, domnule Aronnax, îmi răspunse canadianul, ai cărui dinţi păreau mai ascuţiţi decît tăişul unui pumnal. Am să mănînc tigru, dacă pe insulă nu găsesc alt patruped.

— Ned, mă înfricoşezi! ţinu să adauge Conseil.

— Orice animal cu patru picioare şi fără pene, sau cu două picioare şi pene va fi salutat de primul meu foc de puşcă.

— Bun! răspunsei eu. Văd că meşterul Land începe din nou să nu se mai poată stăpîni!

— Nu vă temeţi, domnule Aronnax! mă linişti canadianul. Vîsliţi voiniceşte! Peste cel mult douăzeci şi cinci de minute am să vă servesc un fel de mîncare cum numai eu ştiu să gătesc.

La ora opt şi jumătate, luntrea lui Nautilus se opri cu bine pe un ţărm nisipos, după ce străbătuse inelul de mărgean care înconjura insula Gueboroar.

Capitolul XXI CÎTEVA ZILE PE USCAT

Coborîrea la ţărm m-a mişcat adînc. Ned Land încerca pămîntul cu piciorul, de parcă ar fi avut de gînd să-l ia în stăpînire. Şi cu toate astea, de abia trecuseră două luni de cînd eram «pasagerii» — ca să folosesc un cuvînt al căpitanului Nemo — sau mai exact prizonierii lui Nautilus. În cîteva minute am ajuns lîngă coastă. Pămîntul era aproape în întregime madreporic şi doar unele albii de torenţi, secate, presărate cu sfărîmături granitice, mai arătau că insula avusese o formaţie primordială. În faţa noastră se întindeau păduri minunate, acoperind zarea. Arbori uriaşi, atingînd înălţimea de două sute de picioare, îşi legau ramurile prin ghirlande de liane, formînd adevărate hamacuri legănate de vînt. Creşteau acolo, amestecîndu-se din belşug, mimoze, ficuşi, casuarine, hibiscuşi, pendanus şi palmieri, iar la adăpostul bolţilor verzi, pe lîngă tulpinile lor gigantice, se înălţau orhidee, plante leguminoase şi ferigi.

Dar canadianul nici nu luă măcar în seamă minunatele specii ale florei papuasiene. Pe el nu-l interesa frumuseţea acestora, ci folosul pe care ele l-ar fi putut aduce. Zărind un cocotier, doborî cîteva fructe pe care le desfăcu îndată; am băut împreună laptele şi am mîncat cu nespusă plăcere miezul.

— Straşnice! făcu Ned Land.

— Grozave! îi răspunse Conseil.

— Ce părere aveţi, ne întrebă apoi canadianul, oare Nemo al dumneavoastră s-ar supăra dacă am lua şi pe bord cîteva nuci?

— Nu cred, răspunsei eu, dar sînt sigur că n-o să guste din ele!

— Cu atît mai rău pentru el! zise Conseil.

— Şi cu atît mai bine pentru noi! adăugă Ned, aşa au să ne rămînă mai multe.

— Aşteaptă puţin, Ned, îi zisei canadianului, care se pregătea să mai despoaie un cocotier, nucile sînt bune, nimic de zis, dar înainte de-a ne umple luntrea cu ele, n-ar fi rău să ne uităm dacă nu mai creşte pe insulă şi altceva, la fel de bun. Nişte legume proaspete, de pildă, n-ar strica deloc pentru bucătăria lui Nautilus.

— Domnul are dreptate, fu de părere Conseil. Ar trebui să păstrăm în luntre trei locuri: unul pentru fructe, altul pentru legume şi altul pentru vînatul din care, fie vorba între noi — încă n-am zărit nici urmă.

— Niciodată să nu-ţi pierzi speranţa, Conseil! îl sfătui canadianul.

— Să mergem mai departe şi să fim cu ochii în patru, urmai eu. Insula pare pustie, dar am putea să întîlnim pe aici oameni care să nu se dea înapoi de la nici un fel de vînat.

— Hap! Hap! făcu Ned Land, mişcîndu-şi fălcile într-un fel care însemna multe.

— Ce-i, Ned? se miră Conseil.

— Pe legea mea, răspunse canadianul, încep să înţeleg plăcerile canibalismului!

— Ce tot spui? îl întrerupse Conseil. Ai devenit mîncător de oameni? Păi, cum o să mai dorm atunci în aceeaşi cabină cu tine? Te pomeneşti că am să mă trezesc într-o bună dimineaţă pe jumătate mîncat...

— N-ai grijă, dragul meu Conseil, ţin mult la tine, e adevărat, dar nu chiar atît, încît să te mănînc fără să-mi fie foame.

— Nu prea te cred, îi întoarse vorba Conseil. Mai bine haideţi la vînat, ca să potolim foamea canibalului ăstuia; altfel mă tem că într-o zi domnul nu va mai găsi decît fărîme din mine ca să-l servească.

Vorbind astfel, ne afundam tot mai mult în adîncul întunecos al pădurii, pe care timp de două ore am străbătut-o în lung şi în lat.

Spre norocul nostru, am descoperit unul din alimentele cele mai de preţ ale zonei tropicale şi de care aveam mare nevoie pe vas: am descoperit arborele de pîine, o varietate fără seminţe, numită în limba malaeză «rima», care se găseşte din belşug pe insula Gueboroar.

Arborele de pîine se deosebeşte de ceilalţi prin trunchiul său drept şi înalt de patruzeci de picioare. După vîrful frumos rotunjit şi format din frunze mari, multilobate, un naturalist putea lesne să vadă că are în faţa ochilor un «artocarpus», arbore ce creşte atît de bine în insulele Mascarene unde a fost plantat. Printre frunze se zăreau fructele mari, rotunde, late de un decimetru şi acoperite de o coajă plină de zbîrcituri aşezate în nenumărate hexagoane. Cu planta aceasta folositoare, care fără nici o îngrijire produce fructe timp de opt luni pe an, natura a înzestrat unele regiuni din care lipseşte grîul.

Ned Land îi cunoştea bine fructele. Mîncase din