— Domnule, să mor dacă nu gust chiar acum din miezul lor.

— Gustă, Ned, gustă cît vrei! Sîntem aici în căutare de alimente, deci să le încercăm.

— N-o să ne ia mult timp, mă asigură canadianul.

Şi cît ai clipi aprinse cu ajutorul unei lentile un foc de vreascuri care pîlpîi vesel. În timpul acesta, Conseil şi cu mine am cules cele mai frumoase fructe de artocarpus. Cîteva dintre ele nu erau îndeajuns de coapte, iar coaja lor groasă acoperea o pulpă albă şi puţin fibroasă. Cele mai multe însă, gălbui şi zemoase, nu aşteptau decît să fie culese.

Conseil îi aduse lui Ned Land o duzină din fructele acestea, care nu aveau nici un fel de sîmburi. După ce le tăie în felii groase, canadianul le puse pe jeratic, spunînd întruna:

— O să vedeţi, domnule, ce mai pîine bună!

— Mai ales cînd ţi-a lipsit atîta timp, adăugă Conseil.

— Asta nu e numai pîine, urmă canadianul, e o prăjitură cum nu mai există alta. Aţi gustat-o vreodată, domnule?

— Nu, Ned.

— Atunci, pregătiţi-vă. Dacă n-o să vă placă, să nu-mi mai spuneţi vînător de balene!

Peste cîteva minute, partea fructelor pusă pe jar se făcu scrum, înăuntrul ei se vedea miezul alb, al cărui gust aduce cu gustul de anghinare.

Mărturisesc că pîinea era minunată şi că am mîncat-o cu multă poftă.

— Păcat că miezul nu se poate păstra proaspăt, spusei eu. Aşa, n-are nici un rost să facem provizii pentru vas.

— Cum adică, domnule! strigă Ned. Astea sînt vorbe de naturalist; eu însă am să vă arăt ce poate un brutar. Conseil, adună tu o provizie serioasă de fructe. O vom lua-o cu noi la întoarcere.

— Şi cum ai să le prepari ? îl întrebai.

— Din miezul lor am să fac un aluat fermentat, care se poate păstra multă vreme fără să se strice. Cînd vom avea poftă, am să-l coc la bucătărie şi sînt sigur că o să vă placă, cu tot gustul lui acrişor.

— După cîte văd, meştere Land, nu ne mai lipseşte nimic...

— Ba da, domnule profesor, răspunse canadianul, ne lipsesc cîteva fructe dulci, sau măcar cîteva legume.

— Atunci să căutăm fructe şi legume!

După ce făcurăm destule provizii din fructele arborelui de pîine, am plecat mai departe să ne completăm masa «pămîntească».

Norocul ne-a ajutat, căci pînă la amiază am strîns o provizie serioasă de banane. Roadele acestea plăcute ale zonei tropicale se coc tot timpul anului, şi malaezii, care le numesc «pizang», le mănîncă fără să le gătească. Odată cu bananele am cules şi «jak»-uri uriaşe, al căror gust e foarte plăcut, fructe de mangifera deosebit de bune şi ananas de o mărime neobişnuită. Culesul lor ne-a luat mult timp, dar n-avea de ce să ne pară rău.

Conseil nu-şi mai lua ochii de la Ned. Canadianul mergea în frunte şi, în timp ce străbăteam pădurea, culegea cu dibăcie fructele care trebuiau să completeze provizia.

— Acum cred că nu ne mai lipseşte nimic, nu-i aşa, Ned ? întrebă Conseil.

— Hm! făcu canadianul.

— Cum, te mai poţi plînge?

— Toate proviziile astea nu sînt de ajuns pentru o masă, răspunse Ned. Sfîrşitul unei mese, adică desertul, îl avem, dar unde e supa? Unde e friptura?

— Adevărat, adăugai eu. Ned ne-a promis nişte fripturi care nu prea se văd.

— Domnule, îmi spuse canadianul, vînătoarea nu numai că nu s-a sfîrşit, dar nici n-a început măcar! Aveţi răbdare! O să dăm peste vreun animal cu pene sau cu blană, şi dacă nu este pe aici, îl întîlnim noi în altă parte...

— Iar dacă nu găsim nimic azi, poate găsim mîine, spuse Conseil. Dar părerea mea este să nu ne îndepărtăm prea mult. Cred că ar fi bine chiar să ne întoarcem la luntre.

— Să ne întoarcem de pe acum? strigă Ned.

— Trebuie să fim înapoi pînă nu se înnoptează, îi amintii eu.

— Dar cît e ceasul? întrebă canadianul.

— Cel puţin două, răspunse Conseil..

— Cît de repede trece timpul pe pămînt! oftă cu părere de rău Ned Land.

— La drum! îl îndemnă Conseil.

Ne-am întors prin pădure şi, din mers, am mai strîns muguri de palmier, pe care a trebuit să-i culegem din vîrful arborilor, un soi de fasole mică, căreia ştiam că malaezii îi spun «abru», şi ignami de o calitate deosebită.

Cu toate că am ajuns la luntre peste măsură de împovăraţi, Ned Land nu găsea că am făcut destule provizii. A avut însă noroc: tocmai în clipa în care se pregătea să se urce în luntre, a dat cu ochii de nişte arbori din specia palmierilor, înalţi de douăzeci şi cinci pînă la treizeci de picioare. Arborii aceştia, tot atît de preţuiţi ca şi artocarpus, sînt pe drept cuvînt socotiţi printre cele mai folositoare produse ale Malaeziei.

Ei poartă numele de «sagutieri» şi cresc fără a fi cultivaţi, înmulţindu-se, ca şi duzii, prin mlădiţe sau prin seminţe.

Ned Land ştia ce are de făcut. Apucînd toporul, lovi cu putere şi culcă la pămînt cîţiva sagutieri, care, după pulberea albă presărată pe frunze, se cunoştea că sînt ajunşi la maturitate. Îl priveam pe Ned mai mult cu un ochi de naturalist decît de om căruia îi este foame. Mai întîi el jupui de pe fiecare copac coaja groasă de un deget sub care se întindea o reţea de fibre alungite. Fibrele formau din loc în loc nişte noduri, chituite cu un fel de făină cleioasă numită «sagu». Făina aceasta este bună de mîncat şi formează unul din alimentele de bază ale populaţiei malaeziene.

Ned Land se mulţumi deocamdată să taie în bucăţi trunchiurile copacilor doborîţi, ca şi cum ar fi tăiat lemne pentru foc. Urma ca mai tîrziu să extragă făina, să o strecoare apoi printr-o pînză ca s-o separe de fibre şi s-o usuce la soare, întărind-o astfel în calupuri.

Pe la orele cinci după-amiază am părăsit ţărmul insulei, încărcaţi cu toate bogăţiile adunate, şi după o jumătate de oră am ajuns pe Nautilus. La sosirea noastră nu se ivi nimeni, ca şi cum vasul ar fi fost pustiu. După ce am aranjat