A doua zi, la 6 ianuarie, nimic nou pe bord. Nici un zgomot, nici un semn de viaţă. Luntrea era tot lîngă Nautilus, în acelaşi loc în care o lăsasem în ajun. Ne-am hotărît să ne întoarcem pe insula Gueboroar. Ned Land spera că de data asta va avea mai mult noroc la vînat şi dorea să cercetăm o altă parte a pădurii.

La răsăritul soarelui pornirăm la drum. Luntrea, purtată de valurile care o împingeau spre ţărm, ajunse în scurtă vreme la insulă.

Am debarcat şi socotind că e mai bine să ne lăsăm conduşi de canadian, l-am urmat pe Ned Land care, cu picioarele lui lungi, mergea atît de repede, încît abia ne puteam ţine după el.

Ned Land urcă ţărmul spre est, apoi, trecînd prin vad cîteva albii de torenţi, ieşi într-o cîmpie mărginită de păduri minunate. Cîţiva pescăruşi, care dădeau tîrcoale de-a lungul apei, îşi luară zborul la apropierea noastră. Prudenţa păsărilor îmi dovedi că ele ştiu la ce se pot aştepta din partea oamenilor, de aceea mi-am zis că dacă insula nu era locuită, cel puţin fusese călcată din cînd în cînd de picior omenesc.

După ce străbătusem o cîmpie întinsă, am ajuns la marginea unei pădurici în care cîntau şi zburau numeroase păsări.

— Deocamdată nu sînt decît păsări, spuse Conseil.

— Dar sînt printre ele şi unele care se pot mînca! răspunse Ned.

— Nu prea cred, dragă Ned, îşi dădu părerea Conseil. Nu văd altceva decît papagali.

— Prietene Conseil, răspunse Ned cu seriozitate, cînd n-ai altceva mai bun, papagalul face cît un fazan.

— Şi mai trebuie să ştiţi că, atunci cînd e bine gătită, pasărea asta nu este deloc de aruncat, adăugai eu. Într-adevăr, pe sub frunzişul des zburau din creangă în creangă o mulţime de papagali, aşteptînd parcă să înceapă cineva să-i înveţe să vorbească în limba oamenilor. Deocamdată ei trăncăneau laolaltă cu rudele lor mai mici, împodobite în toate culorile, şi cu serioşii cacatoeşi, care păreau adînciţi în cine ştie ce probleme filozofice. Lorii cu pene roşii treceau ca nişte pînze purtate de vînt printre kalaoşii care fîlfîiau zgomotos din aripi, printre «papuaşii» coloraţi în cele mai frumoase nuanţe albăstrii şi printre alte nenumărate soiuri de păsări încîntătoare, în general însă nu prea bune de mîncat.

Dar, ca să putem vedea întreaga colecţie, mai lipsea o pasăre, care trăieşte numai prin meleagurile acelea şi care n-a trecut niciodată dincolo de insulele Arru şi de insulele Papuasia. Pe ea avea să mi-o scoată soarta în cale peste puţină vreme.

După ce am străbătut o rarişte, am dat într-o cîmpie plină de tufe. Acolo am văzut luîndu-şi zborul păsări minunate, pe care penele neobişnuit de lungi le sileau să se îndrepte numai împotriva vîntului. Zburau de parcă ar fi fost purtate de valuri, făcînd în aer curbe nespus de frumoase. Sclipirea minunată a penelor viu colorate atrăgea şi încînta privirea. Le-am recunoscut îndată.

— Păsările paradisului! strigai eu.

— Ordinul vrăbiilor, clasa clystomorelor, răspunse Conseil.

— Din familia potîrnichilor? întrebă Ned Land.

— Nu cred, meştere Land. Totuşi mă bizui pe îndemînarea dumitale ca să prindem una din vieţuitoarele acestea minunate ale tropicelor.

— Am să încerc, domnule profesor, cu toate că sînt obişnuit să mînuiesc mai curînd cangea decît puşca.

Malaezii, care vînd chinezilor un mare număr din aceste păsări, au, pentru a le prinde, felurite mijloace, pe care noi însă nu le puteam folosi. Uneori ei pun laţuri în vîrfurile copacilor celor mai înalţi, unde păsărilor acestora le place îndeosebi să-şi facă sălaş, alteori folosesc un fel de clei pentru a le paraliza mişcările, iar cîteodată merg pînă acolo încît otrăvesc fîntînile din care minunatele păsări obişnuiesc să bea apă. Cît despre noi, n-aveam altceva de făcut decît să le împuşcăm din zbor, ceea ce însemna că va fi nespus de greu să le atingem. Şi într-adevăr, ne-am risipit zadarnic o parte din muniţii.

Pe la 11 dimineaţa străbătuserăm prima parte a munţilor din mijlocul insulei, fără ca să fi reuşit să împuşcăm ceva. Foamea ne dădea ghes. Vînătorii se bizuiseră numai pe vînat şi se înşelaseră. Noroc că, spre mirarea sa, Conseil, printr-o împuşcătură dublă, ne asigură prînzul, doborînd un porumbel alb şi un guguştiuc. Am curăţat vînatul în grabă şi l-am pus să se rumenească într-o frigare, deasupra unui foc de vreascuri. Ned făcu o pîine din fructele artocarpusului. Am mîncat pe nerăsuflate porumbeii, care ni s-au părut cum nu se poate mai buni. Muscada{15}, cu care păsările acestea obişnuiesc să se îndoape, le parfumează carnea, dîndu-le un gust foarte plăcut.

— E ca şi cum ai îngraşă găinile cu trufe! spuse Conseil.

— Ei, acum ce-ţi mai lipseşte, Ned? întrebai pe canadian.

— Un vînat cu patru labe, domnule Aronnax. Porumbeii ăştia n-au fost decît o gustare. Pînă cînd nu vînez un animal cu costiţe, n-am să fiu mulţumit.

— Nici eu, Ned, pînă n-oi prinde o pasăre a paradisului.

— Atunci, fu de părere Conseil, să vînăm, mergînd înapoi spre mare. Am ajuns la poalele munţilor şi cred că e mai bine să ne întoarcem în regiunea pădurilor.

Sfatul ni s-a părut înţelept, de aceea l-am urmat întocmai. După o oră de mers, am dat peste o adevărată pădure de sagutieri. Cîţiva şerpi nevătămători fugiră din calea noastră. Păsările paradisului se ascundeau ori de cîte ori ne apropiam de ele şi pierdusem aproape orice nădejde că am să prind vreuna, cînd Conseil, care mergea înainte, se aplecă pe neaşteptate, scoase un strigăt de triumf şi alergă spre mine aducîndu-mi o pasăre a paradisului dintre cele mai frumoase.

— Eşti grozav, Conseil! strigai eu.

— Domnul mă măguleşte.

— Deloc, dragul meu! Ai dat o lovitură de maestru. Să prinzi vie o pasăre din asta şi încă s-o prinzi cu mîna!

— Dacă domnul ar vrea s-o privească mai de aproape, ar vedea că meritul meu nu e chiar atît de mare.

— De ce, Conseil ?

— Pentru că pasărea asta e beată criţă.

— Beată?

— Da, domnule. S-a îmbătat din pricina muscadelor pe care le mînca sub muscadierul unde am prins-o! Ia te uită, prietene Ned,