— Pe dracu'! răspunse Ned. Dacă te gîndeşti la ginul pe care l-am băut de vreo două luni încoace, nici n-ai măcar de ce să mă dojeneşti.

Pe cînd Ned şi Conseil vorbeau, eu mă uitam cu atenţie la pasărea aceea ciudată. Conseil nu se înşelase. Îmbătată de sucul ameţitor al muscadelor, pasărea devenise cu totul neputincioasă! Nu mai putea să zboare şi de abia se mai mişca. Dar mie puţin îmi păsa de toate astea, aşa că am lăsat-o să-şi mistuie în tihnă muscadele.

Pasărea aparţinea celei mai frumoase şi mai rare specii din cele opt existente în Papuasia şi în insulele vecine, şi anume, speciei «marele smarald». Ca lungime măsura vreo trei decimetri. Avea capul destul de mic, iar ochii aşezaţi lingă deschizătura ciocului îi erau de asemenea mici. Dar ciocul ei galben, picioarele şi ghearele cafenii, aripile de culoarea alunei, cu vîrfurile roşcate, capul de un galben deschis, gîtul verde ca smaraldul, pîntecele şi pieptul cafeniu-închis alcătuiau, toate laolaltă, o minunată îmbinare de culori. Două pene lungi şi pufoase, ridicîndu-se deasupra cozii, prelungite prin alte pene lungi şi uşoare, de o fineţe neobişnuită, întregeau înfăţişarea acestei păsări nespus de frumoase, căreia indigenii i-au dat numele poetic de «pasărea soarelui».

Aş fi dorit mult să pot duce la Paris modelul acesta de pasăre a paradisului, să-l dăruiesc pentru Jardin des Plantes care nu are nici un exemplar viu.

— E atît de rară? întrebă canadianul, cu tonul unui vînător care nu pune preţ pe frumuseţea vînatului.

— Foarte rară, prietene, şi mai ales foarte greu de prins vie! Şi chiar moarte, păsările acestea sînt foarte căutate. De asta indigenii s-au gîndit să le facă ei, aşa cum se fac diamante sau perle.

— Cum adică? se minună Conseil. Se pot falsifica şi păsările paradisului?

— Da, Conseil.

— Şi domnul cunoaşte mijloacele pe care le folosesc indigenii?

— Desigur. Cînd bate musonul dinspre răsărit, pasărea paradisului îşi pierde penele măreţe din jurul cozii, pe care naturaliştii le numesc pene subalare. Penele acestea le culeg falsificatorii de păsări şi le potrivesc cu îndemînare pe trupul unui biet papagal jumulit. Apoi vopsesc cusăturile, lustruiesc pasărea şi trimit muzeelor şi amatorilor din Europa produsele neobişnuitei lor meserii.

— Foarte bine! făcu Ned Land. Dacă nu este pasărea, atunci sînt măcar penele ei; şi fiindcă nu e vorba să fie mîncate, nu văd ce rău ar fi în toate astea!

Dar în timp ce eu eram mulţumit că aveam pasărea, dorinţele canadianului rămăseseră tot neîndeplinite. Din fericire, pe la ora două, Ned doborî un porc mistreţ uriaş, din cei pe care indigenii îl numesc «bari-utang». Mistreţul pica tocmai la timp, ca să ne procure carne adevărată, şi noi l-am primit cum se cuvine. Ned Land era foarte mîndru de împuşcătura sa. Atins de glonţul electric, mistreţul căzuse ca trăsnit.

Canadianul îl jupui şi îl curaţi, avînd grijă să pună deoparte o jumătate de duzină de cotlete pentru masa de seară. Apoi ne-am urmat vînătoarea, în care aveau să se întîmple şi alte vitejii ale lui Ned Land şi ale lui Conseil. Cercetînd tufişurile, cei doi prieteni stîrniră un grup de canguri, care o luară la goană, dar nu destul de repede pentru ca gloanţele noastre electrice să nu-i poată ajunge.

— Ah, domnule profesor, strigă Ned Land, înfierbîntat, ce vînat straşnic! Nici nu mai spun cît de grozav o să fie, înăbuşit la cuptor! Ce aprovizionare pentru Nautilus. Doi, trei, cinci au căzut! Şi cînd mă gîndesc că o să mîncăm singuri toată carnea asta şi că dobitocii de pe vas n-au să primească nici o fărîmă din ea!

Ned Land se mulţumi cu o duzină de canguri

Cred că dacă Ned, înfierbîntat de bucurie, nu ar fi vorbit atît de mult, ar fi omorît toată ceata. Dar se mulţumi numai cu o duzină din aceste marsupiale care «fac parte din primul ordin al mamiferelor aplacentare». după cum ar fi spus Conseil. Vînatul acesta poartă denumirea de «canguri-iepuri», locuieşte de obicei în scorburile copacilor şi este neîntrecut la fugă. Mărimea sa este mijlocie. În schimb are o carne foarte gustoasă.

Eram foarte mulţumiţi de rezultatele vînătoarei noastre. Ned, bucuros, plănuia să ne reîntoarcem şi a doua zi pe insulă, unde avea de gînd să nu mai lase nici un locuitor cu patru picioare pe care l-ar fi putut mînca. Dar în planurile sale uită să pună la socoteală întîmplările ce se mai puteau ivi pînă atunci.

La ora şase după-amiază am ajuns pe coastă. Luntrea se afla la locul obişnuit. Nautilus se zărea la două mile depărtare de ţărm, ieşind ca o stîncă lunguiaţă dintre valuri.

Fără să mai piardă timp, Ned Land începu să pregătească masa. Se pricepea de minune la gătit. Peste puţin timp cotletele de bari-utang, fripte pc cărbuni, răspîndeau un miros atrăgător care înmiresma aerul.

Dar văd că am început să calc pe urmele canadianului. Iată-mă în extaz în faţa unei fripturi de porc! Să mi se ierte lucrul acesta, aşa cum l-am iertat şi eu pe Ned Land. pentru aceleaşi motive!

În sfîrşit, masa a fost foarte bună. Doi porumbei întregiră bucatele. Pasta de sagu, pîinea de artocarpus, cîteva fructe de mangifera şi vreo şase ananaşi, împreună cu licoarea fermentată a unor nuci de cocos, ne-au mers drept la inimă. Ba, aş putea chiar să spun că unele idei ale tovarăşilor mei nu mi se mai păreau destul de limpezi...

— Ce-ar fi să nu ne mai întoarcem la noapte pe Nautilus? întrebă Conseil.

— Ce-ar fi să nu ne mai întoarcem niciodată? adăugă Ned Land. În clipa aceea, o piatră ne căzu la picioare. Întrerupînd propunerea canadianului.

Capitolul XXII TRĂSNETUL CĂPITANULUI NEMO

Am privit spre pădure, fără să ne ridicăm. Eu simţii pentru o clipă cum îmi încremeneşte mîna pe care tocmai o duceam la gură. Văzui oprindu-se pe loc şi mîna lui Ned Land.

— O piatră nu cade din cer, spuse Conseil. Sau, dacă se-ntîmplă să cadă, atunci nu mai e piatră, ci aerolit.

O a doua piatră, rotunjită cu grijă, îl făcu pe Conseil să scape din mînă un picior de porumbel, dînd şi mai multă greutate observaţiei sale.

Ne-am ridicat toţi trei, pregătindu-ne cu arma în