— N-or fi cumva maimuţe? întrebă Ned Land.

— Cît pe-aci să ghiceşti, răspunse Conseil. Sînt nişte sălbatici.

— Repede la luntre! spusei eu, îndreptîndu-mă spre mare. Era limpede că trebuia să ne retragem cît mai repede, pentru că în marginea pădurii, la cel mult o sută de paşi depărtare, îşi făcuseră apariţia vreo douăzeci de indigeni, înarmaţi cu arcuri şi praştii.

Luntrea era ancorată la douăzeci de metri de noi.

Sălbaticii se apropiau încet, dîndu-ne însă tot mai multe dovezi de duşmănie. Pietrele şi săgeţile plouau. Ned Land nu voise să-şi părăsească proviziile şi, cu tot pericolul apropiat, alerga destul de repede înspre barcă, ducînd porcul într-o mînă şi cangurii în cealaltă. În două minute am ajuns la mal. Ca să încărcăm în barcă proviziile şi armele, să-i facem vînt în mare şi să prindem vîslele, ne-a fost de ajuns o clipă. Nici nu ne depărtaserăm încă bine de mal, cînd vreo sută de sălbatici, urlînd şi ameninţîndu-ne, intrară în apă pînă la brîu. Mă uitai spre Nautilus, să văd dacă apariţia sălbaticilor fusese observată de cineva de pe bord. Dar n-am văzut nici o mişcare. Uriaşa maşinărie, culcată în larg, părea pustie.

Peste douăzeci de minute ne urcam pe vas. Capacele erau deschise. După ce am fixat luntrea la locul ei, am intrat în interiorul lui Nautilus.

Coborînd în salon, de unde se auzeau acorduri melodioase, îl găsii pe căpitanul Nemo aplecat deasupra orgii sale şi părînd cufundat într-o visare adîncă, pricinuită de muzică.

— Căpitane! spusei eu. El nu mă auzi.

— Căpitane, spusei din nou, atingîndu-l de data asta cu mîna. Căpitanul Nemo tresări şi se întoarse spre mine.

— A, dumneavoastră sînteţi, domnule profesor? îmi spuse el. Ei, a fost frumoasă vînătoarea? Aţi găsit plante interesante?

— Da, căpitane, răspunsei, dar, din nenorocire, am adus după noi o trupă de bipezi, a căror vecinătate mă nelinişteşte.

— Ce bipezi ?

— Sălbatici.

— Sălbatici! spuse cu ironie căpitanul Nemo. Vă mai miraţi, domnule profesor, că punînd piciorul pe unul din colţurile pămîntului aţi dat peste sălbatici? Dar unde nu sînt sălbatici? Şi oare sînt mai răi decît alţii aceştia, pe care îi numiţi sălbatici?

— Dar, căpitane...

— Eu unul, domnule, am întîlnit sălbatici pretutindeni.

— Totuşi, dacă nu vreţi să vă pomeniţi cu ei pe Nautilus, ar fi bine să luaţi anumite măsuri.

— Liniştiţi-vă, domnule profesor, nu e nimic îngrijorător!

— Dar indigenii sînt mulţi.

— Cam cîţi?

— Cel puţin o sută.

— Domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul Nemo, ale cărui degete se aşezară din nou pe clape, nici dacă toţi indigenii din Papuasia s-ar aduna pe ţărm, Nautilus nu ar avea motive să se teamă de atacul lor.

Degetele căpitanului începură să se mişte cu uşurinţă de-a lungul claviaturii şi am observat că ele nu atingeau decît clapele negre, din care pricină melodiile sale păreau a fi cîntece scoţiene. Curînd, căpitanul Nemo uită de prezenţa mea şi se cufundă într-o visare, pe care n-am mai încercat să o tulbur.

Mă urcai din nou pe punte. Se înnoptase, pentru că la această latitudine soarele dispare dintr-o dată, fără amurg. Insula Gueboroar abia se mai zărea. Dar focurile numeroase de pe ţărm dovedeau că indigenii n-aveau de gînd să plece.

Am stat aşa, singur, timp de mai multe ore, cînd gîndindu-mă la indigeni — de data aceasta însă fără teamă, căci încrederea neclintită a căpitanului mă liniştise — cînd uitînd de ei pentru a admira splendoarea nopţii tropicale. Îmi aminteam de Franţa, privind stelele zodiacale care aveau s-o lumineze peste cîteva ore. Luna strălucea în mijlocul constelaţiilor zenitului. Mă gîndeam că acest satelit credincios şi cumsecade va fi din nou aici, iar poimîine va ridica apele şi-i va ajuta lui Nautilus să se smulgă dintre recifele de mărgean. Spre miezul nopţii, văzînd că e linişte pretutindeni, şi pe valurile întunecate ca şi sub arborii de pe ţărm, m-am dus în cabina mea şi am dormit liniştit.

Noaptea se scurse fără ca să se întîmple nimic deosebit. Se vede că papuaşii se speriaseră dînd cu ochii de monstrul naufragiat în golf, căci altfel capacele deschise le-ar fi dat putinţa să se strecoare cu uşurinţă în interiorul lui Nautilus.

A doua zi, 8 ianuarie, la ora şase dimineaţa, mă urcai pe punte. Se crăpa de ziuă. Curînd, printre ceţurile care se risipeau, începură să se vadă mai întîi plaja, apoi vîrfurile munţilor de pe insulă.

Indigenii erau tot acolo, mai numeroşi decît în ajun — aproape cinci sau şase sute de inşi. Unii dintre ei înaintaseră, folosind refluxul, căţărîndu-se pe recifele de mărgean, pînă la mai puţin de patru sute de metri de Nautilus. Îi puteam vedea cu uşurinţă. Erau papuaşi adevăraţi, cu trupul atletic, un neam de oameni frumoşi, cu fruntea lată, cu nasul gros, dar nu turtit, cu dinţii albi. Părul lor lînos, vopsit în roşu, contrasta cu corpul negru şi lucios ca al nubienilor. De loburile despicate ale urechilor spînzurau inele de os. Aproape toţi erau goi. Printre ei am văzut şi cîteva femei, acoperite de la şolduri în jos cu fuste largi făcute din ierburi şi susţinute cu centuri din plante. Unii dintre şefi îşi împodobiseră gîtul cu semilune şi coliere din sticlă, roşii sau albe. Cea mai mare parte dintre ei erau înarmaţi cu arcuri, săgeţi şi scuturi şi purtau pe umeri un fel de plasă pentru pietrele rotunjite pe care le aruncau cu praştia, cu o rară îndemînare.

Unul dintre şefi cerceta cu atenţie vasul, de care se apropiase foarte mult. Trebuie să fi fost un «mado», din clasa nobilă, căci se gătise cu un fel de rogojină din frunze de banan, dantelată pe margini şi prezentînd un amestec ţipător de culori.

Aş fi putut să-l dobor cu uşurinţă, fiindcă era foarte aproape de mine, dar m-am gîndit că e mai bine ca să aştept să dea vreo dovadă de duşmănie. Între europeni şi sălbatici se cuvine ca europenii să răspundă la atac, dar nu să atace.

Cît a ţinut refluxul, indigenii dădură tîrcoale vasului, fără să facă vreo încercare de a ataca. I-am auzit repetînd des cuvîntul «assai» şi după gesturile lor am înţeles că mă îndemnau să vin la ei. invitaţie pe