Deci, în ziua aceea, luntrea nu părăsi vasul, spre marea nemulţumire a lui Ned Land, care nu putu să-şi completeze proviziile. Îndemînaticul canadian îşi petrecu timpul preparînd carnea şi făina pe care le adusese de pe insula Gueboroar. Cît despre sălbatici, ei se retrăseseră pe la ora unsprezece dimineaţa spre ţărm, de îndată ce valurile fluxului începură să acopere recifele de mărgean. Dar am putut să văd cum pe plajă numărul lor creştea întruna. Pesemne că soseau şi din insulele vecine sau din Papuasia propriu-zisă. Totuşi n-am zărit nici o pirogă de-a indigenilor.

Neavînd ceva mai bun de făcut, m-am gîndit să pescuiesc scoici în apa care era atît de limpede, încît se puteau vedea cu uşurinţă scoicile, zoofitele şi plantele pelagice. Era, dealtfel, ultima zi în care Nautilus mai avea să rămînă pe meleagurile acelea, dacă într-adevăr avea să poată porni a doua zi în larg, după cum ne făgăduise căpitanul Nemo. L-am chemat deci pe Conseil, care îmi aduse o dragă de prins scoici, destul de mică şi uşoară, asemănătoare celor care servesc la prinderea stridiilor.

— Şi sălbaticii? mă întrebă Conseil. Să nu se supere domnul, dar mie nu mi se par chiar atît de răi!

— Cu toate astea sînt antropofagi, dragul meu!

— Poţi să fii antropofag şi să fii totodată om de treabă, îmi răspunse Conseil, după cum poţi fi mîncăcios şi om cumsecade în acelaşi timp! Una nu înlătură pe cealaltă.

— Foarte bine, Conseil, să zicem că sînt antropofagi cumsecade şi că tot cum se cade îşi mănîncă prizonierii. Dar cum eu nu ţin deloc să fiu mîncat, nici chiar mîncat cum se cade, am să fiu prevăzător, fiindcă, după cum se pare, comandantul Nemo nu ia nici o măsură. Şi acum, la lucru!

Am pescuit cu rîvnă timp de două ore, dar n-am prins nimic deosebit. Draga se umplea cu «urechile lui Midas», harpe, melanii şi în special cu cele mai frumoase moluşte-ciocan pe care le-am văzut vreodată. Am prins şi cîteva holoturii, scoici care fac perle şi o duzină de broaşte ţestoase mici, pe care le-am păstrat pentru bucătăria vasului.

Dar tocmai cîna mă aşteptam mai puţin, am dat de o minunăţie sau mai bine zis de o greşeală a naturii, foarte rar întîlnită. Pe cînd Conseil ridica draga în care se prinseseră o mulţime de scoici obişnuite, mă văzu deodată scufundîndu-mi mîna în plasă şi luînd o scoică, apoi mă auzi scoţînd un strigăt de conchiliolog, cu alte cuvinte cel mai ascuţit strigăt pe care gîtlejul omenesc poate să-l producă.

— Ce-a păţit domnul? se miră Conseil. Domnul a fost muşcat de ceva?

— Nu, băiete, cu toate că aş fi dat şi un deget pentru descoperirea mea.

— Ce descoperire?

— Scoica asta! răspunsei eu, arătîndu-i pricina bucuriei mele.

— Dar nu-i decît o simplă oliva pofira, genul oliva, ordinul prectini-branhiatelor, clasa gasteropodelor, încrengătura moluştelor.

— Da, Conseil. Dar în loc să fie încolăcită de la dreapta la stînga, scoica asta e întoarsă de la stînga la dreapta!

— Cum se poate!? se minună Conseil.

— Da, dragul meu, e o scoică senestră.

— O scoică senestră, îngînă Conseil emoţionat.

— Uită-te la spirala ei.

— Ah, vă rog să mă credeţi, domnule, spuse Conseil, luînd cu o mînă tremurătoare preţioasa scoică, de cînd mă ştiu nu m-am simţit atît de emoţionat!

Şi avea, într-adevăr, de ce să se simtă emoţionat. Se ştie că, după cum au arătat naturaliştii, mişcarea de la dreapta spre stînga este o lege a naturii. În mişcarea lor de translaţie şi de rotaţie, astrele şi sateliţii se mişcă de la dreapta spre stînga. Omul, la fel, se slujeşte mai adesea de mîna dreaptă decît de mîna stînga, din care cauză instrumentele şi aparatele lui, scările, zăvoarele, arcurile de la ceas etc. sînt făcute în aşa fel, încît să se învîrtească de la dreapta spre stînga. Natura urmează şi ea aceeaşi lege în încolăcirea scoicilor. Toate se încolăcesc de la dreapta spre stînga, şi în cazuri deosebit de rare, cînd spirala merge de la stînga spre dreapta, scoica preţuieşte cît greutatea ei în aur.

Eram amîndoi cufundaţi în cercetarea preţioasei scoici şi tocmai mă glndeam că voi îmbogăţi Muzeul cu raritatea aceasta, cînd o piatră azvîrlită de un indigen sfărîmă scoica rară, chiar în mîna lui Conseil.

Scosei un strigăt de desperare. Conseil apucă repede puşca mea şi ochi în sălbatic, care îşi legăna praştia cam la vreo zece metri de noi. Am vrut să-l opresc, dar lovitura pornise, sfărîmînd brăţara cu amulete de pe braţul indigenului.

— Ce faci, Conseil? strigai eu.

— Cum, domnul nu vede că acest canibal a început atacul ?

— O scoică nu preţuieşte cît viaţa unui om! îi răspunsei.

— Ah, ticălosul! strigă Conseil. Mai bine mi-ar fi sfărîmat umărul! Deşi Conseil era sincer, eu n-am fost de aceeaşi părere cu el. În timpul acesta, fără ca noi să ne dăm seama, situaţia se schimbase. Vreo douăzeci de piroge înconjuraseră vasul. Scobite în trunchiuri de arbori lungi şi înguste, bine potrivite pentru înaintat pe apă şi echilibrate cu ajutorul unor beţe de bambus care pluteau la suprafaţă, pirogile erau mînate de vîslaşi pe jumătate goi. Le priveam neliniştit cum se apropie de noi.

Se vedea cît de colo că papuaşii mai avuseseră de-a face cu europeni şi că le cunoşteau vasele. Dar ce or fi gîndit ei văzînd cilindrul acesta de fier, fără catarge, fără coş, care stătea nemişcat în golf? Fără îndoială că nimic bun, pentru că la început se opriră la o depărtare destul de mare de el. Totuşi, văzîndu-l că nu mişcă, curajul le reveni puţin şi încercară să vină cît mai aproape. Trebuia cu orice preţ să împiedicăm lucrul acesta. Dar puştile noastre fără detunător nu puteau să-i sperie, căci lor nu le e frică decît de armele zgomotoase. Dacă trăsnetul n-ar fi însoţit de tunet, oamenii s-ar teme mai puţin de el, cu toate că primejdia vine de la fulger şi nu de la tunet. Într-o clipă, pirogile se apropiară de Nautilus şi sute de săgeţi se abătură asupra lui.

— Afurisită grindină! strigă Conseil. Şi unde mai pui că s-ar putea