După cină, înapoi în camera fetelor, Naoko şi Reiko m-au anunţat că pleacă să facă o baie la baia comună din „zona C” şi mi-au spus să fac un duş la ele în apartament, dacă doresc. După ce-au plecat, m-am dezbrăcat, am făcut duş şi m-am spălat pe cap. Am găsit în biblioteca lor un disc cu Bill Evans şi am vrut să-l ascult în timp ce-mi uscam părul. Mi-am dat imediat seama că era discul pe care i-l pusesem de mai multe ori lui Naoko de ziua ei, în camera ei, în noaptea în care a plâns şi eu am luat-o în braţe. Lucrul acesta s-a întâmplat doar cu şase luni în urmă, dar mie mi se părea că ţine de trecutul îndepărtat, poate din pricină că m-am gândit prea des la asta – atât de des, încât am pierdut pur şi simplu noţiunea timpului.

  Lumina lunii era foarte puternică, aşa că am stins lumina şi m-am întins pe canapea, ca să-l ascult pe Bill Evans la pian. Trimiţându-şi razele prin fereastră, luna arunca parcă umbre lungi pe pereţii ce păreau stropiţi cu cerneală neagră, diluată. Am scos din bagaj o ploscă din metal pe care o umplusem cu băutură. Am luat o înghiţitură şi am lăsat lichidul să alunece pe gât în jos, până în stomac, simţind cum se răspândeşte în fiecare colţişor al trupului meu. Am mai luat o gură şi am pus plosca la loc, în rucsac. Mi se părea acum că lumina lunii se leagănă în acordurile muzicii.

  Naoko şi Reiko s-au întors de la baie după douăzeci de minute.

  — Vai de mine, când am văzut de afară cât este de întuneric în cameră am crezut că ţi-ai făcut bagajele şi ai plecat la Tokyo! spuse Reiko.

  — Nici vorbă, dar n-am mai văzut de mult o lună atât de strălucitoare. Voiam să o privesc cu luminile stinse.

  — Ce drăguţ! spuse Naoko. Reiko, nu mai avem lumânări rămase de la ultima pană de curent?

  — Cred că mai sunt în sertarul de la bucătărie.

  Naoko s-a dus la bucătărie, a deschis sertarul bufetului şi a venit cu o lumânare mare. Am aprins-o, am picurat puţină ceară în scrumieră şi am pus lumânarea, dreaptă. Reiko şi-a aprins o ţigară de la flacăra lumânării. Aşa cum stăteam toţi trei în jurul lumânării, învăluiţi în liniştea desăvârşită, aveam impresia că n-am mai rămas decât noi, undeva la capătul lumii. Umbrele nemişcate aruncate de lumina astrului nopţii şi cele unduitoare ale lumânării se reflectau, ca prinse în mreje, pe pereţii albi ai camerei. Eu şi Naoko stăteam pe canapea, unul lângă altul, iar Reiko s-a aşezat pe balansoar, în faţa noastră.

  — Ai vrea nişte vin? m-a întrebat Reiko.

  — Se poate bea aici? am întrebat eu, surprins.

  — Ei, nu chiar, spuse Reiko, uşor jenată, frecându-şi lobul urechii. Sunt totuşi destul de îngăduitori dacă e vorba de vin sau de bere şi dacă nu bem prea mult. Am o cunoştinţă care face parte din personalul spitalului şi care îmi mai cumpără băutură din când în când.

  — Mai tragem câte un chef mic, noi două, spuse Naoko cu un aer şugubăţ.

  — Bravo vouă! am zis.

  Reiko a scos o sticlă de vin alb din frigider, a deschis-o cu tirbuşonul şi a adus trei pahare. Vinul avea un buchet plăcut şi părea natural. După ce s-a terminat discul, Reiko şi-a scos chitara de sub pat şi după ce a acordat-o, privind-o cu ochi drăgăstoşi, a început să interpreteze o fugă de Bach. A mai avut, pe ici, pe colo, mici scăpări, dar a fost un Bach adevărat – cald, personal, interpretat cu mult suflet.

  — La chitară am început să cânt aici, spuse Reiko. Nu există piane în camere, bineînţeles. Sunt autodidact şi nu am degete pentru chitară, aşa că n-o să fiu niciodată suficient de bună, dar îmi place mult să cânt la acest instrument. E mic, simplu şi uşor de mânuit… Îl simt ca pe o încăpere mică, intimă.

  Reiko a mai interpretat o melodie scurtă de Bach, ceva dintr-o suită. Cu ochii pe flacăra lumânării, sorbind vin şi ascultând Bach-ul lui Reiko, am simţit cum mă relaxez, treptat. După ce a terminat de cântat Bach, Naoko a rugat-o să cânte un cântec de-al formaţiei Beatles.

  — E momentul să cânt la cerere, spuse Reiko, făcându-mi cu ochiul. În fiecare zi îmi cere să-i cânt Beatles, de parcă aş fi sclava ei.

  În ciuda protestului aparent, Reiko a cântat Michelle şi a interpretat cântecul minunat.

  — E un cântec superb, spuse Reiko. Chiar îmi place mult de tot. A luat o înghiţitură de vin şi a fumat o ţigară. Melodia mă face să mă simt de parcă aş fi pe o pajişte întinsă, sub nişte stropi blânzi de ploaie.

  Apoi a interpretat Nowhere Man şi Julia. În timp ce cânta, mai închidea ochii şi dădea din cap. Apoi a luat paharul de vin şi o ţigară.

  — Cântă Pădurea norvegiană, te rog, zise Naoko.

  Reiko s-a dus în bucătărie şi a adus o puşculiţă pentru bani. Era o maneki neko23. Naoko a scos din portofel o sută de yeni şi i-a băgat în deschizătura puşculiţei.

  — Aşa e regula, zise Naoko. De câte ori îi cer să-mi cânte Pădurea norvegiană, mă costă o sută de yeni. Este melodia mea favorită, aşa că nu mă deranjează să plătesc. Îi cer să mi-o cânte când mi se face foarte dor de ea.

  — Şi în felul acesta îmi câştig şi eu banii de ţigări.

  Reiko şi-a flexat degetele şi a interpretat Pădurea norvegiană. A interpretat-o din tot sufletul, fără să se lase copleşită de sentimentalism. Am scos şi eu din buzunar o monedă de o sută de yeni şi am aruncat-o în puşculiţă.