cum s-ar fi gândit să le spună Nu-mi daţi atenţie, ştiu şi eu cum e, continuaţi, putea fi un sentiment de compasiune Chiar dacă această clipă de supremă plăcere ar dura toată viaţa, voi doi care sunteţi nu veţi putea niciodată deveni o singură persoană. Orbul şi oarba se odihneau acum, separaţi, unul lângă altul, dar se ţineau în continuare de mână, erau tineri, poate îndrăgostiţi, au fost la cinema şi au orbit, ori au fost reuniţi aici de o întâmplare miraculoasă, dar, în acest caz, cum s-au recunoscut, asta-i bună, după glas, evident, nu numai glasul sângelui n-are nevoie de ochi, dragostea, care se zice că e oarbă, are şi ea un cuvânt de spus. E însă mai probabil că au fost prinşi împreună, în acest caz mâinile nu s-au unit acum, sunt unite de la început.

  Soţia medicului oftă, îşi ridică palmele la ochi, trebui s-o facă pentru că nu vedea bine, dar nu se sperie, ştia că sunt lacrimi, îşi continuă drumul. Ajungând în hol, se apropie de uşa dinspre curtea exterioară. Privi afară, în dosul porţii se vedea o lumină, dincolo de ea silueta neagră a unui soldat. De cealaltă parte a străzii, clădirile erau toate cufundate în întuneric. Ieşi pe platforma scării. Nu era nici un pericol. Chiar dacă soldatul i-ar fi zărit silueta, n-ar trage decât dacă ea s-ar apropia, coborând scara, după un avertisment, trecând de linia invizibilă care era, pentru el, graniţa siguranţei. Obişnuită cu zgomotele continue din salon, soţia medicului se simţi surprinsă de linişte, o tăcere care părea că ocupă spaţiul unei absenţe, ca şi cum omenirea, în întregul ei, ar fi dispărut, lăsând doar o lumină aprinsă şi un soldat păzind-o, pe ea şi câţiva bărbaţi şi femei care n-o puteau vedea. Se aşeză pe jos, cu spatele rezemat de tocul uşii, în aceeaşi poziţie ca oarba din salon, şi privind drept înainte ca şi ea. Noaptea era rece, vântul bătea peste faţada edificiului, pare de necrezut că mai există vânt în lume, că e noapte adâncă, n-o spune pentru sine, ci se gândeşte la orbii pentru care ziua durează veşnic, în lumină se ivi altă siluetă, era schimbul gărzii, Nimic nou, spune poate soldatul care se va duce să doarmă în cort tot restul nopţii, nu-şi închipuiau ce se petrece dincoace de poartă, zgomotul împuşcăturilor probabil nu se auzise afară, un pistol obişnuit nu face prea mult zgomot. Un foarfece şi mai puţin, se gândi soţia medicului. Nu se întrebă inutil de unde venise gândul, se miră doar cât de încet venise, cât întârziase primul cuvânt, zăbava celorlalte, părân-du-i-se apoi că gândul era deja acolo, unde anume, numai cuvintele lipseau, aşa cum trupul caută, în pat, concavitatea care i-a fost pregătită de simpla idee a somnului. Soldatul se apropie de poartă, deşi lumina bate din spate, îţi poţi da seama că priveşte încoace, o fi remarcat silueta imobilă, deocamdată lumina nu e destulă ca să vadă că e doar o femeie aşezată pe jos, cu braţele în jurul picioarelor, bărbia rezemată pe genunchi, atunci soldatul dirijează o lanternă spre ea, nu mai poate fi nici o îndoială, e o femeie care se ridică la fel de lent pe cât fusese înainte gândul, dar soldatul nu poate s-o ştie, nu ştie decât că îl sperie figura care dă impresia că nu mai termină să se ridice, o clipă se întreabă dacă n-ar trebui să dea alarma, apoi se hotărăşte să n-o dea, la urma urmei e numai o femeie şi e departe, în orice caz, c-o fi, c-o păţi, îşi ţinteşte preventiv arma, dar pentru asta a trebuit să lase din mână lanterna, în mişcare lumina 1-a izbit direct în ochi, ca o arsură instantanee i-a rămas pe retină o amprentă de strălucire. Când vederea îi reveni, femeia dispăruse, acum santinela nu-i va putea spune celui care va veni să-1 înlocuiască, Nimic nou.

  Soţia medicului a ajuns în aripa stângă, pe coridorul care o va duce la al treilea salon. Şi aici orbii dorm pe jos, mai mulţi decât în aripa dreaptă. Merge fără zgomor, lent, simte podeaua vâscoasă lipindu-i-se de tălpi. Se uită înăuntrul primelor saloane şi vede ce se aştepta să vadă, siluete întinse sub pături, un orb care nici el nu reuşeşte să doarmă şi o spune cu voce disperată, aude sforăitul sacadat aproape al tuturor. Iar mirosul care pluteşte aici nu o miră, nu-i altul în toată clădirea, e mirosul propriului trup, al hainelor pe care le poartă. Dând colţul spre coridorul care duce la al treilea salon, se opri. E un bărbat la uşă, altă santinelă. Are un ciomag în mână, face mişcări lente, într-o parte şi în alta, ca pentru a intercepta în trecere pe oricine ar vrea să se apropie. Aici nu dorm orbi pe jos, coridorul e liber. Orbul de la uşă continuă într-un du-te-vino uniform, pare că nu oboseşte, dar nu e aşa, după câteva minute mută ciomagul în cealaltă mână şi o ia de la capăt. Soţia medicului a înaintat cât mai aproape de peretele de vizavi, având grijă să nu-1 atingă. Arcul pe care ciomagul îl descrie nu ajunge nici măcar la jumătatea coridorului larg, îţi vine să spui că această santinelă face de gardă cu o armă descărcată. Soţia medicului a ajuns acum exact în faţa orbului, poate vedea salonul în spatele lui. Paturile nu sunt toate ocupate. Câţi or fi, se întrebă. Avansa încă puţin, aproape până la limita unde ajungea ciomagul, şi aici se opri, orbul întorsese capul spre ea, ca şi cum ar fi perceput ceva anormal, un suspin, un tremur al aerului. Era un bărbat înalt, cu mâini mari. Mai întâi întinse braţul care ţinea ciomagul, mătură cu gesturi rapide golul dinaintea lui, apoi făcu un pas scurt, timp de o secundă soţia medicului se temu că o vede, că îşi caută cea mai bună poziţie de atac, Ochii aceia nu sunt orbi, se gândi alarmată. Ba nu, bineînţeles că erau orbi, la fel de orbi ca ai tuturor oamenilor care