trăiau sub aceste acoperişuri, între aceşti pereţi, toţi, toţi, cu excepţia ei. Cu glas scăzut, aproape în şoaptă, bărbatul întrebă, E cineva, n-a strigat ca santinelele adevărate Cine e acolo, răspunsul corect ar fi Om bun, iar el ar încheia, Mergi mai departe, nu aşa s-au petrecut lucrurile, orbul a clătinat din cap ca şi cum şi-ar fi răspuns singur Ce prostie, aici nu poate fi nimeni, la ora asta dorm cu toţii. Pipăind cu mână liberă, se retrase lângă uşă si, liniştit de propriile cuvinte, îşi lăsă în jos braţele, îi era somn, de multă vreme aştepta să vină să-1 schimbe unul dintre camarazi, dar pentru asta trebuia ca celălalt, trezit de vocea intimă a datoriei, să se scoale singur, căci nu existau deşteptătoare nici mijloace de a le folosi. Cu precauţie, soţia medicului se apropie de uşă şi privi înăuntru. Salonul nu era plin. Făcu o numărătoare rapidă, i se păru că puteau fi în jur de nouăsprezece sau douăzeci, în fundul încăperii văzu lăzi de mâncare stivuite, altele erau puse pe paturile neocupate, Era de aşteptat, nu împart toată mâncarea pe care o primesc, gândi. Orbul păru din nou îngrijorat, dar nu făcu nici un gest să cerceteze. Minutele treceau. Se auzi o tuse violentă, de fumător, venind dinăuntru. Orbul îşi întoarse capul nerăbdător, în sfârşit va putea să doarmă. Niciunul dintre cei dinăuntru nu se ridică. Atunci orbul, lent, ca şi cum s-ar fi temut că-1 vor surprinde în flagrant delict de abandon al postului, încâlcind deodată toate regulile după care sunt obligate să se comporte santinelele, se aşeză pe marginea patului care astupa intrarea. Mai moţăi câteva momente, dar apoi se lăsă răpit de râul somnului, probabil s-a gândit cufundându-se, Nu contează, nu mă vede nimeni. Soţia medicului îi numără din nou pe cei care dormeau înăuntru, Cu ăsta sunt douăzeci, barem aducea o informaţie sigură, n-a fost zadarnică excursia nocturnă, Dar am venit doar pentru atâta lucru, se întrebă, dar se feri să caute răspunsul. Orbul dormea cu capul rezemat de tocul uşii, ciomagul alunecase fără zgomot pe jos, era doar un orb dezarmat şi fără duşmani de răpus, în mod deliberat, soţia medicului încercă să se convingă că omul era un hoţ de mâncare, care fura ceea ce altora le aparţinea de drept, care lua de la gura copiilor, însă, chiar dacă gândea aşa, nu reuşea să simtă dispreţ, barem o uşoară iritare, doar o stranie milă faţă de trupul prăvălit, cu capul căzut pe spate, cu gâtul întins, cu vine groase. Pentru prima dată de când ieşise din salon simţi un frison de frig, dalele de pe jos păreau că-i îngheaţă picioarele, o frigeau, Doar febră să nu fie, îşi spuse. Nu e, e numai o oboseală nesfârşită, dorinţa de a se face ghem, ochii, ah, mai ales ochii, întorşi înăuntru, mai mult, mai mult, mai mult, până când vor putea să vadă şi să observe interiorul propriului creier, acolo unde diferenţa între a vedea şi a nu vedea este invizibilă simplei vederi, încet, şi mai încet, târându-se, se întoarse la locul ei, trecu pe lângă orbi care păreau somnambuli, somnambulă era şi ea pentru ei, nu trebuia să se prefacă oarbă. Orbii îndrăgostiţi nu se mai ţineau de mână. Dormeau pe o parte, încovrigaţi ca să ţină căldura, ea în scoica făcută de trupul lui, dar, privind mai atent, şi-au unit mâinile, braţul lui peste trupul ei, cu degetele împletite, în salon, oarba care nu reuşea să doarmă stătea în continuare pe pat, aşteptând ca oboseala trupului să reuşească să înfrângă rezistenţa încăpăţânată a minţii. Toţi ceilalţi păreau că dorm, unii cu capul acoperit, ca şi cum încă ar mai fi căutat un întuneric imposibil. Pe noptiera fetei cu ochelari negri, se vedea flaconaşul de colir. Ochii ei erau vindecaţi, dar ea nu ştia.

  Dacă orbul însărcinat să ţină socoteala câştigurilor ilicite ale salonului nelegiuiţilor s-ar fi hotărât, în urma unei iluminări clarificatoare a dubiosului său spirit, să treacă de partea cealaltă cu tot cu instrumentele de scris, hârtia groasă şi creionul, acum s-ar ocupa negreşit de redactarea instructivei şi lamentabilei cronici a hranei sărăcăcioase şi a altor numeroase suferinţe prin care trec spoliaţii lui camarazi de ultimă oră. Ar începe spunând că acolo de unde venise, nu numai că uzurpatorii i-au expulzat din salon pe orbii onorabili, ca să rămână stăpâni pe tot spaţiul, dar au şi interzis ocupanţilor celorlalte două saloane din aripa stângă accesul şi uzul respectivelor instalaţii sanitare, cum sunt numite. Ar comenta că rezultatul imediat al infamei tiranii a fost afluxul tuturor acestor oameni la closetele din cealaltă aripă, cu consecinţe uşor de imaginat pentru cine n-a uitat starea în care ele se găseau înainte. Ar atrage atenţia asupra faptului că nu mai poţi merge prin curtea interioară fără să te împiedici de orbi evacuându-şi diareele sau zvârcolindu-se de teama senzaţiilor de uşurare care făgăduiseră mult, dar nu rezolvaseră nimic, şi, fiind un spirit perspicace, n-ar uita să înregistreze aici evidenta contradicţie între cât de puţin se ingera şi cât de mult se elimina, astfel dovedindu-se poate că celebra relaţie de la cauză la efect, atât de des citată, nu este, cel puţin dintr-un punct de vedere cantitativ, întotdeauna demnă de încredere. Ar spune de asemenea că, în timp ce la ora asta salonul nelegiuiţilor trebuie să fie plin de lăzi de mâncare, dincoace, nefericiţii vor fi curând nevoiţi să adune firimituri de pe podeaua imundă. N-ar uita orbul contabil să condamne, în dubla sa calitate de participant la evenimente şi de cronicar al lor, comportamentul criminal al orbilor asupritori, care preferă să lase să se strice mâncarea decât s-o dea celor care au atâta nevoie, căci, dacă e adevărat că unele alimente pot rezista câteva săptă-mâni fără să-şi piardă din virtuţi, altele, mai ales cele gătite, dacă nu sunt consumate imediat, curând se acresc sau se acoperă de mucegai, devenind astfel dăunătoare pentru fiinţele umane, dacă cei de aici mai sunt încă aşa ceva. Schimbând subiectul, însă nu şi tema, cronicarul ar scrie, cu