la o masa special aşezată pentru ele (a treia, a cincea sau a şaptea noapte de la naşterea copilului), „Ursitoarele", reprezentări mitologice feminine, care, în vechi credinţe, menesc viitorul omului (corespunzătoarele zeiţelor romane Parcae şi celor greceşti Moire), pot fi influenţate prin intermediul unui dar, al unei mese aşezate pentru ele cu alimente variate, proaspete, gustoase.

  Masa ursitoarelor (ca şt mesele de pomană) poate f i inclusă în strategia de liniştire, proprie societăţii tradiţionale, pentru depăşirea incertitudinii şi nesiguranţei momentelor liminale ale începutului vieţii. Prin aşezarea mesei, omul încearcă să găsească o cale de comunicare cu sacrul, sa capaciteze bunăvoinţa celor de care depinde soarta copilului.

  Sensul alimentar al mesei ursitoarelor este accentuat, importanţă, atât cantitativă cât şi simbolică, având alimentele, în principal pâine, sare, miere. ăină, grâu, apă, vin. Sunt zone în care pe masă apar mâncăruri preparate din carne – mâncăruri de sărbătoare – ele având rolul de a marca festiv momentul menirii destinului, dar şi de a influenta în sens benefic deciziile ursitoarelor: „Ursitoarele să găsească mâncare bună pe masă, să fie şi ele bune", „Soacră-mea punea şi pui umplut cu orez la ursitoare că zicea că aşa e bine". Conform unei legende din zona Tecuci, ursitoarele „se hrănesc cu carne de furat", putând explica astfel apariţia cărnii pe masa aşezată pentru ele, „Sfintelor Bunelor, Bune ca pa nea Du f ci ca mierea Şi line ca apa".

  Comparată de specialişti cu un altar pe care s-au depus ofrandele, masa ursitoarelor poate fi considerată şi ca masă comună cu fiinţe divine, în dorinţa comunicării cu ele. Dar are şi un pregnant sens sacrificial – alimentele sunt înconjurate cu brăciri (sau bete) noi, de obicei de culoare roşie, paharul cu apă este legat cu trei fire de mătase roşie, sau vinul roşu ce aşezat pe masă; toate acestea sunt simboluri ale sângelui, simboluri ale unui sacrificiu imaginar, mediator al contactului cu ursitoarele în noaptea destinului, pentru orientarea hotărârilor lor în sensul dorit de om.

  Masa ursitoarelor (ce se aşază uneori chiar când începe naşterea) deschide ciclul ofrandelor oferite în momentele majore ale traiectoriei existenţiale a omului între cele două puncte extreme – naşterea şi moartea.

  (Qfelia Văduva – „Paşi spre sacru")

  Am rugat un francez, pe Bernard Moinier, care stă în România de doi ani, să-mi rezume ce-a înţeles el din cele cinci botezuri la care a fost invitat. Iată ce mi-a povestit: „Botezul vostru ortodox, spre deosebire de alte ceremonii similare creştine, cufundă copilul cu totul în apă, chiar şi de trei ori, iar acesta poate să facă pneumonie şi şoc psihic.

  Apoi naşi, fini, rude şi invitaţi merg şi mănâncă bine aceleaşi feluri pe care le-au mâncat şi la nuntă anul trecut şi la înmormântarea lui bunieu' de acum trei ani", La naşterea copilului apar şi rituri cu caracter funerar care ar explica nedumerirea grecilor antici despre geto-dacî „.stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti" (Herodot, Istorii). La şocul provocat de trecerea lui din raiul geomorf în iadul antropomorf unde iotul trebuie învăţat şi obţinut cu eforturi chinuitoare, copilul răspunde cu un ţipăt sfâşietor (întâmpinarea acestei drame cu petreceri zgomotoase de către părinţii şi rudele apropiate probabil că ar f i fost interpretate de strămoşii noştri ca acte lipsite de orice morală).

  În obiceiurile de naştere, ca de altfel şi în obiceiurile de înmormântare, lumea edenica de unde vine nou-născutul şi lumea prea fericită în care pleacă muribundul par a se contopi într-o antiteză a lumii noastre,

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri.,") „Mama pleacă cu copilul să-i dea să sugă şi nu se mai întoarce, că e obosită.

  După ce-a mâncat şi băut, toată lumea zice «Să vă trăiască finul (sau fina) ori «Să vă trăiască fata (feciorul), să crească mare, s-o (să-l) vedeţi la casa ei (lui!)•. Primeşti în dar colaci şi îi dai în dar tatălui fericit un plic cu bani, ca să poţi pleca acasă cu obrazul curat.

  Dacă masa e la restaurant, serviciul e prost şi mâncarea rece.

  Dacă ai norocul să mănânci la ţară, totul e minunat, oamenii te iubesc şi se bucură că eşti acolo. Dar când tejntorci, te opresc poliţiştii şi-ţi iau carnetul sau o şpagă mare, că miroşi a ţuică, în rest, e plăcut şi nici prea scump.

  Dacă mă cheamă naş, mă duc, ce dacă sunt catolic, nu suntem toţi creştini?! Mie îmi plac copiii", La hotarul dintre lumea geomorfă, în care adăposturile locuite de sufletul pribeag (pântecele matern, placenta, numită popular „casa copilului") sunt înscrise în ovoide sau geoide, şi lumea antropomorfă, cu adăposturi dezvoltate pe verticală (trupul uman, casa de locuit etc.), veghează Moaşa, reprezentantă a moşilor şi strămoşilor, şi Ursitoarele, năprasnice zeiţe ale destinului.

  Moaşa, termen autohton, cert preroman, a fost o rudă apropiată a tatălui copilului, apoi o persoană pricepută a satului în probleme de ginecologie şi, în fine, un cadru cu pregătire sanitară. Ea era învestită cu rezolvarea tuturor problemelor ivite de la primele semne ale facerii până la botez. Pregătea psihic şi ajuta efectiv femeia, moşea copilul, răspundea de igiena, sănătatea şi viaţa mamei şi nou-născutului, efectua scaldele rituale, asigura integrarea noului venit, prin gesturi, acte, formule magice şi ceremonii specifice.

  De întâmpinarea cum se cuvine a Ursitoarelor, de obicei în număr de 3 (Ursitoarea care toarce firul vieţii, Soarta care rosteşte ceea ce i se va întâmpla nou-născutului şi Moartea care taie firul vieţii), răspunde tot moaşa care îmbăiază pruncul şi lăhuza, deretică prin cameră, pune pe masă obiecte de valoare simbolică pentru viitorul pruncului şi ofrande pentru îmbunarea Ursitoarelor, Recunoştinţa faţă de moaşă se manifesta în diferite ocazii calendaristice: Masa Moaşei, Datul Copiilor de-a Grinda, Ziua Moaşei, Lăsatul Secului de Paşte.

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri.")

  În cadrul obiceiurilor legate de naştere, „colăcime" petrecerea care se face la naşi când „colăcarii " aduc acestora „ colacii". Rolul de colăcar este îndeplinit de părinţii