- Câte puncte vezi ? îl întrebă Billy Pilgrim.

Apoi Billy călători în timp până în momentul când era de şaisprezece ani şi se găsea în sala de aşteptare a unui medic. Avea o infecţie la degetul mare. În sală mai aştepta un singur pacient - un bătrân, împovărat de ani. Bătrânul suferea cumplit de balonare. Răspândea un miros insuportabil şi apoi dădea drumul unei râgâieli.

- Scuză-mă, îi spunea el lui Billy. Apoi o lua de la capăt. Doamne Dumnezeule, se văita el, ştiam eu c-o să fie rău 1 bătrâneţe. Şi clătina din cap. Dar nu ştiam c-o să fie chiar aşa de rău.

În spitalul din Vermont, Billy Pilgrim deschise ochii fără să ştie unde se afla. Lângă el stătea fiul său, Robert. Robert purta uniforma celebrelor Berete Verzi. Părul lui tăiat scurt era ca o perie de culoarea grâului. Robert avea un aspect curat şi îngrijit. Era decorat cu o Inimă purpurie şi o Stea de argint şi una de bronz.

Iată un băiat care fusese eliminat din liceu, la şaisprezece ani devenise alcoolic, se înhăitase cu o şleahtă de vagabonzi şi fugise de-acasă, fusese arestat deoarece într-o noapte profanase morminte într-un cimitir catolic. Acum o apucase pe calea cea bună. Avea o ţinută frumoasă, pantofii îi străluceau, pantalonii erau proaspăt călcaţi, arăta ca un adevărat conducător.

- Tată?

Billy Pilgrim închise din nou ochii. Din cauză că se simţea atât de rău, Billy nu luă parte la înmormântarea soţiei sale. Deşi era pe deplin conştient în momentul când Valencia coborî în pământul oraşului Uium. Billy nu spusese mare lucru de când îşi recăpătase cunoştinţa, nu reacţionase cine ştie ce la vestea că a murit Valencia, că Robert s-a întors de pe front şi aşa mai departe - prin urmare, părerea generală era că Billy devenise complet legumă.

Mai existau unele şanse de-a i se activa circulaţia sângelui la creier printr-o operaţie, care însă nu se putea face decât mai târziu.

În realitate, apatia manifestată de Billy era doar un paravan. Indiferenţa lui ascundea o minte care clocotea şi scotea nişte străfulgerări senzaţionale. În mintea lui se pregăteau scrisori şi prelegeri despre farfurii zburătoare, caracterul neglijabil al morţii şi adevărata natură a timpului.

Profesorul Rumfoord rostise nişte vorbe oribile despre Billy, chiar lângă urechea acestuia, convins că Billy nu mai avea nici urmă de creier.

- De ce oare nu-1 lasă să moară? o întrebă el pe Lily.

- Habar n-am, răspunse ea.

- Mai e ăsta om? Doctorii să se ocupe de oameni. Pe el ar trebui să-1 dea în grija unui veterinar sau a unui pomicultor. Ei ar şti mai bine ce să facă. Uită-te la el! Dacă te iei după doctori, ăsta se cheamă că e fiinţă umană. Ce minunată e fiinţa umană, nu-i aşa?

- Habar n-am, răspunse Lily O dată Rumfoord îi vorbi lui Lily despre bombardarea Dresdei şi Billy auzi fiecare cuvinţel. Rumfoord avea o problemă în legătură cu Dresda. Cartea sa despre istoria Forţelor Aeriene în cel de-al doilea război mondial trebuia să fie un rezumat digerabil, într-un singur volum, al lucrării în douăzeci şi şapte de volume intitulate: Istoria oficială a Forţelor Armate Aeriene în cel de-al doilea război mondial. Totuşi problema era că în cele douăzeci şi şapte de volume nu se spunea aproape nimic despre raidul asupra Dresdei, deşi fusese un succes răsunător! încă mulţi ani după război dimensiunile acestui succes au rămas un secret - un secret pentru poporul american. Pentru nemţi, Dresda nu constituia, fireşte, nici un secret, şi nici pentru ruşi, care au ocupat Dresda după război şi care sunt încă acolo.

- Până la urmă americanii au aflat despre cele întâmplate la Dresda, explică Rumfoord, de-abia după douăzeci şi trei de ani de la data raidului. Astăzi mulţi dintre ei ştiu că acolo a fost mai rău decât la Hiroshima. Aşadar, sunt obligat să menţionez şi eu câte ceva în cartea mea. Oficial, din punctul de vedere al Forţelor Aeriene, totul va constitui o noutate.

- De ce au ţinut atâta timp secret lucrul ăsta? se miră Lily.

- De teamă că nu cumva o mulţime de suflete milostive, o lămuri Rumfoord, să ajungă la concluzia că treaba asta n-a fost tocmai frumoasă.

Exact în clipa aceea Billy Pilgrim vorbi pentru prima oară desluşit şi inteligibil.

- Eu am fost acolo, zise el.

Era greu pentru Rumfoord să-1 ia în serios pe Billy - când de atâta vreme îl considera un fel de vietate respingătoare, căreia moartea nu i-ar aduce decât servicii. Acum, când Billy vorbise clar şi la obiect, urechile lui Rumfoord voiau să-i trateze cuvintele ca pe o limbă străină care nu merita să fie învăţată.

- Ce-a zis? întrebă Rumfoord.

Lily se văzu nevoită să facă pe interpreta.

- A zis că el a fost acolo, explică ea.

- Unde anume ?

- Habar n-am, zise Lily. Unde ai fost? îl întrebă ea pe Billy.

- La Dresda, spuse Billy.

- La Dresda, îi comunică Lily lui Rumfoord.

- Nu face decât să repete ce spunem noi, constată Rumfoord.

- O! exclamă Lily.

- A mai făcut acum şi ecolalie!

- O!

Ecolalia este o boală mintală care se manifestă prin repetarea automată de către bolnavi a sunetelor auzite la persoanele sănătoase din jurul lor. Dar, de fapt, Billy nu avea această boală. Rumfoord susţinea numai pentru propria sa linişte că Billy suferea de boala asta. El raţiona ca un adevărat militar: că orice persoană incomodă, căreia din motive de ordin practic îi dorea moartea, suferea de o boală respingătoare.

Timp de câteva ore Rumfoord o ţinu una şi bună că Billy avea ecolalie - le spuse şi surorilor şi unui doctor că Billy avea ecolalie. Billy fu supus unor teste. Doctorii şi surorile se străduiseră să-1 facă pe Billy să repete ceva, dar Billy nu voia să scoată nici un sunet.

- Acum n-are nimic, spunea Rumfoord cu răutate. Dar cum ieşiţi pe uşă, o să înceapă din nou.

Nimeni nu luă în serios diagnosticul lui Rumfoord. Cei din spital îl considerau pe Rumfoord un bătrân îngâmfat, rău şi nesuferit. Le spunea adesea, sub o formă sau alta, că