oamenii slabi merită să moară. Dar, bineînţeles, tot personalul spitalului era devotat ideii că cei slabi trebuie ajutaţi prin toate mijloacele şi că nimeni nu trebuie lăsat să moară.

Acolo, în spital, Billy trăia o experienţă foarte obişnuită printre oamenii lipsiţi de putere în timp de război: încerca să dovedească unui duşman, în mod intenţionat surd şi orb, că de fapt era o persoană care merită să fie privită şi ascultată. Nu rosti nici un cuvânt până nu se stinseră toate luminile şi atunci, în liniştea nopţii, când nu se mai auzi nici un sunet care să poată fi repetat, Billy îi spuse lui Rumfoord:

- Eu am fost la Dresda când au bombardat-o. Eram prizonier de război.

Rumfoord oftă agasat.

- Pe cinstea mea, zise Billy Pilgrim. Mă credeţi?

- Trebuie să vorbim despre asta chiar acum? întrebă Rumfoord. Auzise foarte bine. Dar nu credea.

- Nu-i nevoie să vorbim nicicând despre asta, zise Billy. Am vrut doar să ştiţi: eu am fost acolo.

În noaptea aceea nu s-a mai pomenit nimic de Dresda şi Billy închise ochii şi călători în timp până la o după-amiază de mai, cu două zile după încetarea celui de-al doilea război mondial în Europa. Billy, împreună cu alţi cinci prizonieri americani, mergea într-o căruţă verde în formă de coşciug, pe care o găsiseră abandonată, cu cai cu tot, într-o suburbie a Dresdei. Acum înaintau în sunet de copite de-a lungul potecilor înguste făcute printre ruinele cu aspect selenar. Se întorceau la abator după suveniruri de război. Billy se gândea la tropotul copitelor pe care-1 auzea în copilărie la Uium, dis-de-dimi-neaţă, când treceau caii lăptarului.

Billy stătea în fundul coşciugului care se zgâlţâia din toate încheieturile. Capul îi era uşor înclinat spre spate, iar nările i se dilataseră. Era fericit. Nu-i mai era frig. În căruţă aveau mâncare şi vin, un aparat de fotografiat, o colecţie de timbre, o bufniţă împăiată şi un ceasornic care mergea singur datorită schimbărilor de presiune atmosferică. Americanii intraseră prin casele puştii din suburbia unde fuseseră întemniţaţi şi luaseră aceste obiecte, plus multe altele.

Auzind că vin trupe ruseşti care omoară, pradă, siluiesc şi pârjolesc totul în cale, proprietarii lor fugiseră care-ncotro.

Dar trupele ruseşti nu sosiseră încă, deşi trecuseră două zile de la încetarea războiului. Printre ruine domnea pacea. Pe tot drumul până la abator, Billy nu văzu decât un singur om. Era un bătrân care împingea un cărucior pentru copii. Îngrămădise în cărucior oale, ceşti, o umbrelă veche şi alte lucruri găsite.

Când ajunseră la abator, Billy rămase în căruţă, la soare. Ceilalţi porniră să caute suveniruri. Mai târziu tralfamadorienii îl vor sfătui pe Billy să se concentreze numai asupra momentelor fericite din viaţa lui, ignorându-le pe cele neplăcute, să privească doar lucrurile frumoase care reţin în ele un crâmpei de eternitate. Dacă acest gen de selecţie i-ar fi fost accesibil lui Billy, poate că ar fi ales drept cel mai fericit moment al vieţii sale clipa aceasta, când moţăia tolănit la soare în fundul căruţei.

Billy Pilgrim aţipise, dar de data aceasta, pentru prima oară de când terminase cursurile de pregătire militară, era şi el înarmat. Camarazii lui stăruiseră ca Billy să nu umble fără armă, căci Dumnezeu ştie ce fel de ucigaşi s-ar fi putut afla prin ascunzişurile de pe suprafaţa asta selenară - câini sălbatici, o groază de şobolani sătui de cadavre, nebuni şi criminali scăpaţi din spatele gratiilor, soldaţi care nu renunţă să ucidă până nu sunt ucişi ei înşişi.

Billy avea la brâu un înspăimântător pistol de cavalerist. Era o relicvă din primul război mondial. Pistolul avea şi un belciug, ca să poată fi atârnat. Gloanţele cu care fusese încărcat erau de mărimea oului de măcăleandru. Billy îl găsise pe o noptieră, în dormitorul unei case pustii. Unul dintre aspectele tipice pentru sfîr-şitul războiului a fost acela că absolut orice persoană care dorea o armă şi-o putea procura imediat. Dădeai de arme peste tot. Billy mai avea şi o sabie. Era o sabie de paradă Luftwaffe. Pe plăselele ei era ştanţat un vultur ameninţător. Vulturul ducea o svastică şi privea în jos. Billy văzuse din căruţă sabia înfiptă într-un stâlp de telefon. O smulse de acolo din mers.

Două glasuri, unul de bărbat şi altul de femeie, care vorbeau nemţeşte pe un ton compătimitor, tulburară somnul lui Billy. Vorbitorii îşi exprimau plini de lirism mila faţă de cineva, înainte de-a deschide ochii, Billy avu impresia că tonul celor doi s-ar putea asemăna cu cel folosit de prietenii lui Iisus când i-au coborât de pe cruce trupul zdrobit. Aşa merg lucrurile.

Billy deschise ochii. Un bărbat şi o femeie între două vârste murmurau ceva dulce la botul cailor. Observaseră ceea ce nu văzuseră americanii - că gurile cailor sângerau tăiate de zăbale, că din păcate copitele erau rănite, că deci fiecare pas le provoca o durere cumplită şi că cei doi cai erau înnebuniţi de sete. Americanii îşi trataseră mijloacele de transport de parcă n-ar fi fost cu nimic mai simţitoare decât un automobil Chevrolet cu şase cilindri.

Cei doi care se milostiviseră de cai veniră pe lângă căruţă până în spate, de unde puteau să-1 privească cu un aer de superioritate pe Billy -pe Billy Pilgrim, care era aşa de slab şi deşirat, aşa de ridicol cu toga lui azurie şi cu cizmele argintii. Nu se temeau de el. Nu se temeau de nimic. Erau amândoi medici, obstetricieni. Aduseseră pe lume copii până în clipa în care spitalele se prăbuşiseră mistuite de flăcări. Acum organizaseră un picnic lângă locul unde până nu de mult se înălţase casa lor.

Femeia avea o frumuseţe calmă, translucidă din cauza consumului îndelungat de cartofi. Bărbatul purta un costum de dimineaţă, cu cravată şi tot dichisul. Pe el cartofii îl făcuseră numai piele şi os. Era de înălţimea lui Billy. Avea ochelari cu rame metalice şi lentile trifocale. Cei doi soţi, a căror viaţă era aşa de strâns legată de existenţa copiilor, nu făcuseră nici un copil, deşi ar fi putut. Bineînţeles, aceasta reprezintă o remarcă interesantă privind întreaga problemă a reproducerii.

Una peste alta, cei doi soţi se descurcau împreună în nouă limbi. Cu