Billy Pilgrim încercară mai întâi polona, de vreme ce Billy era îmbrăcat ca la circ şi nenorociţii de polonezi deveniseră fără voia lor paiaţele celui de-al doilea război mondial.

Billy îi întrebă în engleză ce doreau şi pe loc cei doi începură să-1 dojenească tot în engleză pentru starea în care ajunseseră caii. II făcură pe Billy să se dea jos din căruţă şi să vină să se uite la cai. Când constată în ce hal arătau bietele animale, Billy izbucni în plâns. În tot timpul războiului nu mai plânsese pentru nimic altceva.

Mai târziu, ca optometrist între două vârste, Billy avea să plângă uneori în taină, domol, fără să mai hohotească.

Fapt care explică de ce cartea aceasta are ca epigraf un catren dintr-o binecunoscută colindă. Billy plângea foarte puţin, deşi adeseori vedea lucruri pentru care ar fi meritat să plângă şi cel puţin în această privinţă Billy semăna cu pruncul sfânt din această colindă:

Vaci mari mugesc în iesle Şi Pruncul îl trezesc, Dar micul Prunc nu plânge, Căci lacrimi nu-i mijesc.

Billy se întoarse din nou în timp la spitalul din Vermont. Tocmai terminase micul dejun, resturile fuseseră strânse, iar profesorul Rumfoord începea să manifeste oarecare interes pentru Billy ca fiinţă umană. Rumfoord îl chestionă pe Billy cu o voce aspră şi ajunse la convingerea că Billy fusese într-adevăr la Dresda. Îl întrebă cum a fost acolo şi Billy îi povesti despre cei doi cai şi despre cei doi soţi şi despre picnicul lor selenar.

Povestea se sfârşea în felul următor: Billy şi cei doi doctori deshămară caii, dar caii nu voiau să se urnească din loc. Îi dureau prea tare picioarele. Şi apoi sosiră nişte ruşi pe motociclete şi îi arestară pe toţi, cu excepţia cailor.

După două zile ruşii îl predară pe Billy americanilor, care îl expediară acasă cu un cargobot leneş numit Lucreţia A. Mott. Lucreţia A. Mott a fost o celebră sufragetă americană. E moartă de mult. Aşa merg lucrurile.

- Trebuia să se facă şi asta, îi spuse Rumfoord lui Billy, vorbind despre distrugerea Dresdei.

- Ştiu, zise Billy.

- Aşa-i războiul.

- Ştiu. Nu mă plâng.

- Probabil că a fost un adevărat infern acolo jos pe pământ.

- A fost, confirmă Billy Pilgrim.

- Să-ţi fie milă de oamenii care au fost nevoiţi să facă treaba asta.

- Îmi este.

- Probabil că aflându-te acolo jos ai încercat nişte sentimente foarte amestecate.

- A fost totul în ordine, zise Billy. Totul este în ordine şi fiecare trebuie să facă exact ceea ce face. Asta am învăţat-o pe Tralfamadore.

Mai târziu, în aceeaşi zi, fiica lui Billy Pilgrim veni şi-1 luă acasă, îl culcă în patul din dormitorul lui şi puse în funcţiune Degetele Magice. Acasă îl aştepta şi o infirmieră. Billy nu avea voie nici să lucreze şi nici să iasă din casă, cel puţin câtva timp. Era ţinut sub observaţie.

Dar profitând de neatenţia infirmierei, Billy o şterse pe furiş cu maşina la New York, unde spera să vorbească la televiziune. Intenţiona să împărtăşească lumii învăţăturile dobândite pe Tralfamadore.

Billy Pilgrim luă o cameră la hotelul Royalton din New York, pe Forty-fourth Street. Din întâmplare, i se dădu camera în care locuise cândva George Jean Nathan, critic şi editor. Conform concepţiei despre timp a pământenilor, Nathan murise încă din 1958. După tralfama-dorieni, fireşte, pe undeva Nathan mai era încă în viaţă şi aşa urma să rămână întotdeauna.

Încăperea era mică şi simplă, doar că se afla la ultimul etaj şi avea uşi de sticlă care se deschideau spre o terasă de mărimea unei camere. Iar dincolo de parapetul terasei se căsca un adevărat abis deasupra străzii. Billy se aplecă peste parapet, se uită în jos la oamenii care mişunau de colo-colo. Semănau cu nişte perechi de foarfece mici şi iuţi. Arătau teribil de caraghios.

Era o noapte răcoroasă şi după un timp Billy intră în casă şi închise uşile după el. Gestul acesta îi aminti de luna lui de miere. Cuibul îndrăgostiţilor de la Cape Ann, unde îşi petrecuseră ei luna de miere, avusese uşi de sticlă şi încă mai avea şi aşa va rămâne întotdeauna.

Billy deschise televizorul şi începu să manevreze la nesfârşit selectorul de canale. Căuta emisiuni în care s-ar fi putut să apară şi el. Dar era prea devreme pentru emisiuni care să permită oamenilor cu păreri deosebite să-şi exprime gândurile. De-abia trecuse de ora opt, prin urmare toate programele erau despre omoruri şi tot felul de tâmpenii. Aşa merg lucrurile.

Billy ieşi din cameră, coborî la parter cu liftul leneş şi o porni spre Times Square, unde se opri în faţa vitrinei ţipătoare a unei librării. În vitrină se vedeau sute de cărţi despre arta amorului şi despre crime, un ghid al străzilor din New York şi o statuie a libertăţii pe care era fixat un termometru. În aceeaşi vitrină, pătate cu funingine şi cu murdărie de muscă, se aflau şi patru romane scrise de prietenul lui Billy, Kilgore Trout.

În acelaşi timp, pe o clădire din spatele lui Billy, ştirile zilei se succedau într-o panglică de lumini. Vitrina reflecta ştirile. Erau ştiri despre forţă, sport, mânie şi moarte. Aşa merg lucrurile.

Billy intră în prăvălie.

Pe un anunţ stătea scris că numai persoanele adulte au acces în partea din fund a librăriei. Acolo puteai vedea filme cu femei şi bărbaţi goi. Costa douăzeci şi cinci de cenţi minutul. Tot acolo se vindeau şi poze deocheate. Pe acestea le puteai lua acasă. Pozele corespundeau mai mult decât filmele spiritulului tralfamadorian, căci le puteai privi ori de câte ori doreai şi rămî-neau aceleaşi. Şi după douăzeci de ani fetele acestea vor fi tot tinere, tot zâmbitoare sau agresive sau pur şi simplu imbecile, cu picioarele desfăcute. Unele sugeau acadele sau mâncau banane. Şi peste douăzeci de ani tot asta vor face, iar penisurile bărbaţilor vor continua să fie semierecte şi muşchii lor vor fi ca nişte ghiulele de tun.

Dar partea din fund a librăriei nu-1 ademenea pe Billy Pilgrim. Pentru el adevăratul fior îl constituiau romanele lui Kilgore Trout, aflate imediat lângă intrare. Titlurile erau noi, sau cel puţin aşa credea el. Deschise unul dintre romane. Nu văzu nimic neobişnuit în acest