dărâmase o tejghea, găsise un şoarece mort. Dintr-o pompă de sucţiune scosese trei şerpi întăriţi. Dar nu se dăduse bătut. Fiindcă era un truditor. Nu se temea de munca susţinută. Era şi ea truditoare? Nu ştia. O să trebuiască să afle.

O să afle împreună.

Rămase lângă banca lui de lemn, sub tenda frizeriei, iar umbra coamei ei întunecate îi cădea la picioare.

Ce expediţie nebunească făcuse, cât de multe aflase deja despre el însuşi!

— Iată-mă, spuse ea cu un zâmbet sfios şi drăguţ.

— Mă bucur nespus, zise el şi se aplecă să des­cuie uşa frizeriei.

CASCADELE

Lui Morse i se părea enervant la culme să străbată curtea de la St. Jude tocmai când se termina şcoala, fiindcă simţea că, dacă le zâmbea copiilor catolici în uniforme, puteau să-l creadă un ţicnit sau un pervers, iar dacă nu le zâmbea, puteau să-l creadă un moş ursuz şi înăcrit de lume, ceea ce cu siguranţă că simţea şi el într-o anumită măsură. Uneori nici măcar nu era absolut convins că nu era un ţicnit, deşi pervers cu siguranţă nu era. De asta era convins. Sau relativ convins. Tocmai faptul că erai peste măsură de convins – era relativ sigur – te transforma până la urmă în ţicnit. Prin urmare, smerenia e cheia, îşi spuse el, aranjându-şi figura în ceva ce spera să treacă drept expresia unui bărbat care se gândeşte afectuos la propria lui tinereţe, o figură lipsită de ţicneală sau de perversitate, smerenia era cheia.

Şcoala se găsea între arţari, pe un deal care cobora spre râul Taganac, care se îngusta, prindea viteză şi se prăvălea peste Cascadele Bryce, la aproape doi kilometri după căsuţa închiriată a lui Morse, de fapt, jenant de micuţa casă închiriată, care cu toate acestea era cea mai bună variantă posibilă şi pentru care ştia c-ar trebui să fie recunoscător, chit că uneori nu era câtuşi de puţin recunoscător şi se întreba unde anume greşise, deşi alteori era chiar mulţumit de căscioara albastră şi povârnită, zugrăvită cu o vopsea de plumb care se cojea, şi simţea o milă enormă pentru amărâţii care închiriau haznale periculoase chiar mai mici decât haznaua lui periculoasă, ceea ce simţi şi acum, pe când ieşea în lumina strălucitoare a soarelui şi îşi continua plimbarea plăcută spre casă de-a lungul râului verde, tivit cu vile costisitoare, pe ai căror proprietari îi detesta profund.

Morse era înalt, uscăţiv şi la fel de cărunt şi de mormântal ca o biserică în pragul demolării. Purta pantaloni prea scurţi, iar chipul i se descompunea din când în când într-un rânjet încordat şi involuntar, care dispărea repede, ca şi cum tocmai ar fi suportat o durere ascuţită. La lucru avea obiceiul să-şi puncteze spusele cu mici râsete necontrolate şi începuturi de porniri entuziaste, urmate imediat de o jenă exprimată prin înfundarea mâinilor în buzunare, după care îşi scotea brusc mâinile din buzuna­­re, prea ruşinat de propria lui ruşine ca să mai stea acolo şi să se strâmbe fie şi o secundă în plus.

Din spatele lui, pe alee se auziră mai mulţi paşi apăsaţi şi aritmici. Se uită în urmă şi dădu cu ochii de Aldo Cummings, un ciudat care, deşi avea aproape patruzeci de ani, trăia în continuare cu maică-sa. Cummings nu muncea, avea breton şi purta şort chiar şi în toiul iernii. Morse spera să nu-l agaţe Cummings. Cum Cummings nu-l agăţă, ba chiar trecu pe lângă el fără măcar să-i răspundă la rânjetul neliniştit şi sfios, Morse se simţi vinovat fiindcă îl bănuise pe Cummings că vrusese să-l agaţe, după care se supără pe Cummings fiindcă, deşi îi agăţa chiar şi pe oamenii de serviciu de la primărie, pe el nu încercase să-l agaţe. Oare făcuse ceva care-l jignise pe Cummings? Îşi făcea griji că s-ar fi putut să nu-i placă lui Cummings şi îşi făcea griji şi pentru că-şi făcea griji dacă un nebun de talia lui Cummings îl plăcea sau nu. Era cumva un maniac al îngrijorării? Şi pentru asta îşi făcea griji. De ce şi-ar face griji, când nu făcea decât să se ducă acasă şi să se bucure de copiii lui fără vreo grijă pe lume, deşi pe de altă parte mai era şi recitalul de pian al lui Robert, care mai mult ca sigur că o să fie un dezastru, dat fiind că Robert nu repeta niciodată, nici măcar nu aveau pian, nu erau siguri unde şi când se ţinea recitalul, iar Annie, ţie-o Dumnezeu sănătoasă, mâncase claviatura de carton pe care i-o făcuse lui Robert ca să repete. Când o să ajungă acasă, o să-i facă lui Robert o claviatură de carton nouă şi-o să-l implore să repete. Ba chiar s-ar putea să-i ordone să repete. Ba chiar s-ar putea să-i ordone să-şi facă singur o claviatură de carton şi să repete, deşi asta era improbabil, fiindcă în momentul când încerca să-l oblige pe Robert să facă un lucru, Robert se smiorcăia, iar Morse îl iubea atât de mult pe Robert, încât nu suporta să-l vadă smiorcăindu-se, cu toate că, dacă nu-l obliga pe Robert, Robert avea obiceiul să stea în pat, cu mănuşa de baseball pe faţă.

Dumnezeule mare, viaţa asta nu era deloc uşoară, nu că nu-şi dădea seama că putea cu siguranţă să fie mult mai rea, dar să trăiască într-o asemenea stare, cu pulsul ridicat, roşu la faţă, turbat de grijă ca nu cumva să observe cineva cât era de agitat, nu era nici pe departe ideal, şi era convins că propriul lui corp secreta tot felul de chimicale dăunătoare şi că pe măsură ce-şi făcea griji mai multe despre chimicalele dăunătoare, cu atât mai repede se revărsau de pe unde se vor fi revărsând.

Când o să ajungă acasă, o să se aşeze pe trepte şi o să se bucure de câteva clipe de respiraţie pentru reducerea stresului, în timp ce o să-şi recite mantra, care era „Calmează-te Calmează-te“, înainte să iasă copiii în goană, să-l apuce de picioare şi uneori chiar să-l muşte zdravăn în agitaţia momentului, iar