Ruth să se arate şi să-i aducă aminte pe un ton furios că nu era singurul care muncise toată ziua, şi în timp ce se plimba se uita la frumosul Taganac, străduindu-se să absoarbă ceva din serenitatea lui, dar în loc de asta se trezea gândindu-se obsesiv la ivărul stricat de la intrare, care teoretic ar putea să-i permită lui Annie să iasă din curte şi să cadă în râu, iar atunci se imagină plângând pe mal şi, ca să alunge gândul, începu să fluiere maniacal „The Stars and Stripes Forever“, lovindu-se în tot acest timp cu mâinile peste coapse.

Cummings trecu grăbit pe lângă moara de grâu refăcută, încântat că-l umilise atât de puternic pe Morse, un membru îngâmfat al elitei care deţinea puterea în acest Sat conspirativ, unul din clica opresorilor opresivi care nu aveau idee de soarta artiştilor idealişti nici dacă soarta artiştilor idealişti i se arăta cu o măreaţă şi asediată demnitate şi-l muşca de fundul lui de poliester. Peste Pine Street Bridge spânzura un nor gras. Unui intervievator imaginar Cummings îi spuse că i se părea că posibila ploaie făcea ca ziua frumoasă şi senină să fie mai frumoasă şi mai senină din cauza posibilităţii pierderii ei. Posibilitatea pierderii ei efemere. Pierderea efemeră a zilei în dauna trecerii fulgurante a timpului. A unui timp dichisit. A unui timp dichisit care se naşte, escrocul. Timpul ne făcea pe toţi neisprăviţi, nu-i aşa?, cu obrajii lui supţi, reverberaţiile lui mortuare şi privirile lui mustrătoare cu degete osoase. Degete osoase întinse ca pentru dojană, ca pentru a spune: „Te dojenesc ca să-ţi aduc aminte în fine de propria ta moarte în curs de naştere, care, fiind pe drum, omenească, e pe punctul să apară. Pe punctul să apară, laţ mortal, şi să nu crezi că linţoliul ei sinistru n-o să se aşeze pe fruntea ta încreţită, pronto, odată ce-ţi aleg numărul fatal chiar din terfeloaga mea prăfuită, taman cu acelaşi deget osos cu care arăt spre tine acum, deşertăciune a deşertăciunilor, dezmăţatule, chiulăule fără răspunderi, pe când îţi târăşti paşii spre lăcaşurile plăcerilor lumeşti.“

Era bună de tot chestia asta, măcar de şi-ar aminti-o în restul plimbării şi în timpul furtunii care se apropia, ca să şi-o noteze mâzgălind cu pasiune în blocnotesul galben. Se gândea cu o ardoare nostalgică la blocnotesul lui galben şi gol, îşi spuse. Se gândea cu o ardoare nostalgică la blocnotesul lui galben în care, în aceeaşi zi, o să fie înscrise primele mâzgălituri care o să-i consemneze faima, nu – pe care, în aceeaşi zi, o să fie înscrise, sau mai bine zis consemnate, primele mâzgălituri, puţine la număr, care o să-i prevestească faima pe punctul de-a se naşte şi de-a înmuguri, iar într-o bună zi cineva o să-i dezgroape blocnotesul şi aproape că o să strige „Evrika!“ în clipa când o să-şi dea seama ce fragment doldora de amănunte, şi totuşi amănunte cruciale, fusese găsit, şi n-o să vrea să-l cunoască atunci toate felurile de femei din lumea literară, cu jachete negre şi scurte?!

Pe viitor trebuia să-şi aducă aminte să-şi ia blocnotesul peste tot.

Oraşul cheltuise o avere pe malul râului, iar acum Taganacul clipocitor şi grozav trecea prin dreptul unui salon de manichiură dintr-o moară de grâu refăcută, al unei cafenele dintr-un fost turn de cărbuni şi al unei pieţe publice bizare, unde câţiva băieţi cu frizuri stranii încercau să şuteze o minge de fotbal pe fereastra parţial deschisă a unui Colt parcat acolo, cu o veselie atât de războinică şi de nesuferită, încât parcă s-ar fi crezut primii băieţi care călcaseră pe faţa pământului, ceea ce lui Morse i se păru îngrijorător. Dacă Annie creştea şi venea acasă cu unul dintre ciudaţii ăştia? Nu cu unul dintre ciudaţii ăştia, bineînţeles, fiindcă erau cam cu cincisprezece ani mai mari decât ea, deşi era posibil ca la douăzeci de ani să vină acasă taman cu unul dintre ciudaţii ăştia, care ar avea atunci cam treizeci şi cinci de ani, chit că asta s-ar întâmpla doar peste cadavrul lui Morse, cu toate că în sinea lui ştia că n-ar face o scenă, chiar dacă ar veni acasă cu unul dintre mucoşii ăştia ciudaţi care tocmai reuşiseră să şuteze mingea pe fereastra Coltului şi acum ţopăiau fericiţi, lovindu-şi piepturile goale între ei şi scoţând nişte mormăituri de morsă, şi de fapt ştia foarte bine că, în loc să-l alunge pe ciudatul de treizeci şi cinci de ani de la el din casă, mai mult ca sigur că o să-i ofere cafea sau o băutură răcoritoare într-o încercare de a-l convinge să n-o corupă pe Annie, care, pentru Dumnezeu, era doar un copil, fiindcă Morse ştia foarte bine ce fel de suflet avea de fapt, nedornic de conflicte, împăciuitor până în pânzele albe, jalnic de credul, şi cu un fior îşi aminti de Len Beck, elev în ultimul an, care îl convinsese să-şi picteze curul în albastru. Dac-ar fi existat de-ade­văratelea un Club secret al Cururilor Albastre, sau dacă ar fi fost nevoie de pictarea curului ca să devii membru, ar fi fost oricum destul de rău, dar să te trezeşti în ajunul balului de absolvire cu curul pictat în albastru doar pentru amuzamentul unei clici de înotători insensibili, care ulterior îi furnizaseră anumite fotografii fetei pe care trebuia s-o însoţească la bal, asta era prea mult, iar el se bucurase, chiar se bucurase, cel puţin la început, când Beck, beat, încercase şi nu izbutise să înoate până la Pâlcul lui Foley şi fusese azvârlit peste Cascade în întunericul nopţii, marea tragedie a anului lor terminal, o tragedie care din fericire pusese în umbră curul albastru al lui Morse în memoria colectivă a clasei.

Două fete roşcate trecură prin dreptul lui într-o canoe verde, lăsându-se în voia apei. Îi strigară ceva, iar el le făcu cu mâna. Oare strigaseră ceva insultător? Era cu siguranţă posibil. Copiii din ziua de azi aveau cu siguranţă mai puţin respect pentru autoritate, deşi trebuia să recunoşti că exista şi Ben Akbar, vecinul lor, un