pakistanez micuţ şi genial care-l făcea uneori pe Morse să se uite chiorâş la Robert. Ben era violoncelist în orchestra naţională, făcea parte din echipa de lupte, se purta invariabil frumos cu copiii mai mici, picta decoraţiuni pe obiecte şi putea să facă flotări cu o singură mână. Of, Ben Shmen, îşi spuse Morse, n-ar fi dat un Robert pe zece Beni, deşi nu-i venea în minte nici un domeniu în care Robert să-i fie superior lui Ben, sau măcar egal cu el, deşteptul ăsta mic, cu toate că nu avea nimic împotriva lui Ben, Ben fiind un băiat şi nimic altceva, dar dacă lui Ben îi trecea cumva prin cap că faptul că era mai educat, mai prietenos şi mai talentat decât Robert îl îndreptăţea să-şi dea aere în faţa lui Robert, atunci Ben trebuia să se gândească mai bine, nu că Ben şi-ar fi dat vreodată aere în faţa lui Robert. Dimpotrivă, Robert îşi dădea adeseori aere în faţa lui Ben, sau măcar încerca, deşi dădea greş de fiecare dată, fiindcă Ben era prea isteţ ca să se lase păcălit de un mic pungaş ca Robert, iar Morse se făcu roşu la faţă dându-şi seama că tocmai îşi caracterizase băiatul ca fiind un mic pungaş.

Doamne Dumnezeule, viaţa asta chiar putea să fie un chin. Uite, chiar putea să silească un tip să ajungă într-un loc straniu şi întunecat, de unde se trezea făcând lucruri dizgraţioase şi de neiertat, cum ar fi să-şi împroaşte îndrăgitul prim vlăstar cu remarci răutăcioase. Dac-ar putea să scape de BlasCorp şi să facă un lucru important, de pildă să descopere un vaccin esenţial. Dar era prea târziu, iar el nu fusese niciodată bun la biologie, ba chiar picase la examen de două ori. Însă un fel de ieşire la lumină n-ar fi deloc rău venită. Dac-ar fi un prizonier de război torturat, care nu doar că refuza să vorbească, dar îi şi conducea pe ceilalţi prizonieri prin imnuri însufleţitoare, asumându-şi un uriaş risc personal. Dac-ar asista la un miracol veritabil sau ar salva un preşedinte din mâinile unui asasin sau ar câştiga la loto şi şi-ar da toţi banii instituţiilor caritabile. Dac-ar lua parte la un eveniment istoric măreţ, ca moşnegii pe care-i văzuse pe PBS, care fuseseră împuşcaţi în tulburările din Haymarket, îl cunoscuseră pe Medgar Evers3 sau îşi pierduseră preacinstitele mame la bordul Titanicului. Visurile lui din copilărie fuseseră nespus de ambiţioase, îşi făcuse speranţe uriaşe, nu putea fi adevărat că era un nimeni, deşi, pe de altă parte, ce om care se consideră cineva îşi petrece anii cei mai buni înjurând un fotocopiator? Nu că s-ar plânge. Nu că nu şi-ar da seama că avea multe motive să fie recunoscător. Îşi iubea copiii. Îi plăcea mult felul cum arăta Ruth în pat, la lumina lumânărilor, după ce fixa coşul de rufe de uşa care nu voia să se închidă fiindcă toată casa se tasase îngrijorător, îi plăcea mult figura pe care-o făcea când intra în ea, îi plăcea mult felul cum lua în glumă povestea cu curul albastru, deşi nu se dădea în vânt după felul cum i-o arunca în faţă când se certau – de exemplu, în noaptea oribilă când reintrase în posesia pianului – sau după felul cum punea sărăcia lor pe seama pasivităţii lui, în aşa fel încât să-i audă şi copiii, sau după faptul că în apogeul amorezării de instructorul de karate al lui Robert, maestrul Li, îl târa pe Robert la antrenamente de nu mai puţin de şase ori pe săptămână, bietul copil vlăguit. Însă ideea era că, în ciuda anumitor greutăţi, chiar o iubea pe Ruth. Ce dacă li se fleşcăiau sau li se dolofăneau corpurile şi se dezbrăcau pe întuneric, iar Robert îi admira pe sportivii bine clădiţi de la televizor, uitându-se totodată chio­râş la spatele durduliu şi plin de coşuri al lui Morse? Nu conta, fiindcă într-o bună zi, când o să-i vină rândul şi lui Robert să aibă un spate durduliu şi plin de coşuri, ei bine, abia atunci o să-şi aprecieze tatăl, care îşi suprimase micile dorinţe personale pentru binele familiei, deşi, cu voia lui Dumnezeu, Robert va fi putut să aibă deja o carieră cumsecade şi să-şi permită să meargă la sală şi la un dermatolog.

3. Activist american de culoare, militant pentru drepturile civile din Mississippi.

Iar Morse se opri locului, întrebându-se ce Dum­nezeu făceau două fetiţe singure într-o canoe care gonea spre Cascade, aparent fără vâsle.

Cummings îşi continuă plimbarea, sorbind din priviri o Pădure mitică şi întunecoasă, care-i conferea starea de spirit necesară viziunii arhetipale pe care o numerotase cu 114 în „Cartea viziunilor arhetipale“, pe care nătăntoala de maică-sa tocmai vărsase nişte must. Viziunea 114 se referea la statul la marginea unei Păduri străvechi şi dese în amurg, cu adăpostul sigur al propriului tău sălaş în spate şi cu Sălbăticia profundă în faţă, doldora de urşi negri şi fioroşi, ivindu-se, ce-i drept, din nişte bârloguri prăpădite. Ce-ar crede acel sclav al lefei agitat şi sperios pe nume Morse dacă şi-ar cufunda fruntea îngustă în ameţitoarea băutură a „Viziunilor arhetipale“? Ha, Morse, îşi zise Cummings, mă bucur că nu sunt Morse, un prostovan în pantaloni de serie, care-şi târăşte picioarele acasă la plozii lui flenduroşi din bordeiul cu pământ pe jos, născuţi, ca toţi cei de teapa lor, cu picioarele de lut vârâte pe gâtul convenţionalităţii, mulţumiţi să muncească vesel, ca nişte lemingi în spaţii mici, în care simţi că mori, comparându-şi acţiunile şi obligaţiunile între reprize de tundere anostă a gazonului, râzând apoi pe înfundate în timp ce-şi ţin boracii să sugă la sânul Nintendo. Asta era o imagine puternică, îşi zise Cummings, una pe care putea s-o transforme, într-o noapte de meditaţie, într-un proem herculeean pe care un filfizon de la Hollywood l-ar înghiţi ca pe o clătită, ca să-i poată cumpăra apoi lui mami un Lexus şi să meargă cu o pipiţă şleampătă şi cu picioare lungi la Paris, după ce-o