STEVENS

N-ai răspuns la întrebarea asta în fiecare zi de şase ani de zile? Nu ţi-a răspuns la asta Nancy în numele tău atunci când ţi-a spus cum te-ai luptat tu, nu pentru tine, ci pentru băieţelul acesta? Nu ca să-i arăţi tatălui că nu are dreptate, ci ca să-l laşi pe băieţelul acesta să înveţe să vadă cu ochii lui că nimic, nici măcar ceea ce ar fi putut să intre în casa aceea, nu i-ar fi putut face vreodată vreun rău?

TEMPLE

Dar eu m-am dat bătută. Nancy ţi-a spus şi asta.

STEVENS

Ea nu mai crede asta acum. Nu asta are să dovedească ea vineri dimineaţă?

TEMPLE

Vineri. Ziua aceea neagră. Ziua în care nu porneşti niciodată într-o călătorie. Decât că această călătorie a lui Nancy nu a început când s-a luminat de ziuă sau la răsăritul soarelui sau oricând e politicos şi plin de tact să spânzuri oamenii, poimâine. Călătoria ei a început în dimineaţa aceea acum opt ani când m-am urcat în tren de la Universitate…

(tace; o clipă; apoi liniştită)

O, doamne, şi atunci tot vineri era; meciul acela de baseball era într-o vineri…

(repede)

Vezi? Nu vezi? Nici de departe nu s-a terminat încă. Sigur că el nu are s-o salveze. Dacă ar face asta, s-ar termina; Gowan ar putea să mă dea pur şi simplu pe mine afară, ceea ce poate face încă, sau eu aş putea să-l dau afară pe Gowan, ceea ce aş fi putut face până când acum s-a făcut prea târziu, prea târziu acum pentru vecie, sau judecătorul ar fi putut, să ne dea afară pe amândoi şi să-l fi dat pe Bucky la un orfelinat, şi s-ar fi terminat atunci totul. Dar acum poate să continue, mâine şi mâine şi mâine, acum şi totdeauna şi în vecii vecilor…

STEVENS

(blând, încearcă s-o împingă)

Haide.

TEMPLE

(împotrivindu-se)

Spune exact ce a spus el. Nu în noaptea asta: nu se poate să fi fost în noaptea asta – sau ţi-a spus-o la telefon, şi nici măcar n-am mai fi avut nevoie…

STEVENS

A spus-o acum o săptămână…

TEMPLE

Da, cam la vremea când ai trimis telegrama. Ce a spus?

STEVENS

(citează)

„Cine sunt eu să am neruşinata temeritate şi îndrăzneala impertinentă să aşez măruntul apanaj al funcţiei mele în cumpănă cu acest ţel simplu şi de neabătut? Cine sunt eu să anulez şi să abrog târgul acela pe care ea l-a încheiat cu viaţa ei sărmană buimacă pierdută şi fără vreo valoare?”

TEMPLE

(sălbatică)

Şi mai e şi bun – bunătate şi blândeţe duioasă. Deci nici măcar în speranţa de a-i salva ei viaţa nu am venit eu aici la ora două dimineaţa. Nici măcar pentru ca să mi se spună că el se hotărâse dinainte să n-o salveze. Nici măcar ca să mă mărturisesc bărbatului meu, ci ca s-o fac în auzul a doi străini, un lucru pentru care am cheltuit opt ani ca să-l expiez astfel încât soţul meu să nu trebuiască să afle de toate astea. Nu vezi? Asta e doar suferinţa. Nu pentru ceva anume; doar suferinţa.

STEVENS

Ai venit aici ca să afirmi însuşi lucrul acela pentru care Nancy are să moară mâine dimineaţă ca să-l postuleze: că anume copiii mici, atâta vreme cât sunt copii mici, vor trebui să fie intacţi, nebântuiţi de spaime, nesfâşiaţi, neatinşi de teroare.

TEMPLE

(liniştită)

Foarte bine. Am făcut asta. Putem să mergem acasă acum?

STEVENS

Da.

(ea se întoarce, se îndreaptă spre treptele de la intrare, Stevens mergând alături de ea. Când ea ajunge la prima treaptă, se opreşte clătinându-se, pare să se poticnească uşor, ca o somnambulă. Stevens o sprijină, dar îndată ea îşi desprinde braţul şi începe să coboare)

TEMPLE

(pe prima treaptă; nu se adresează nimănui anume, cu acelaşi aer de somnambulă)

Ca să-mi mântui sufletul – dacă oi fi având suflet. Dacă există un Dumnezeu care să-l mântuie – un Dumnezeu care să-l vrea…

CORTINA

Astfel că, deşi într-un anumit sens închisoarea era deopotrivă mai bătrână şi mai puţin bătrână decât clădirea tribunalului, în timp, în ceea ce observase şi în amintire era mai bătrână chiar şi decât oraşul însuşi. Pentru că nu fusese oraş până când nu fusese o clădire a tribunalului, şi nici vreo clădire a tribunalului până când (asemenea unei creaturi nesimţitoare neînţărcate, smulsă cu violenţă din ugerele stăvilarelor ei) acea vizuină fără duşumele ca de iepuri sprijinită de peretele din afară al altei construcţii adăpostind lada de fier nu a fost smulsă din coasta de buşteni a închisorii şi preschimbată într-un edificiu aproape neo-grec ieşind din Anglia georgiană aşezat în centrul a ceea ce cu timpul avea să fie piaţa oraşului (ca rezultat al cărui fapt oraşul însuşi se mişcase cu un bloc mai spre sud – sau mai degrabă nici nu era vreun oraş atunci şi totuşi clădirea tribunalului ea însăşi fiind un catalizator: o simplă deschidere prăfoasă a urmelor, drumeagului, cărării într-o pădure de stejari şi arţari şi hicori şi sicomori şi arbori catalpa înfloriţi şi corni şi pomi ai lui Iuda şi curmali japonezi şi pruni sălbatici, cu pe o parte taverna bătrânului Alec Holston şi grajdurile lui, şi ceva mai departe prăvălia şi oficiul poştal ale lui Ratcliffe şi fierăria şi diagonal în faţa lor, en face şi singuratică dincolo de întinderea de praf, închisoarea din buşteni; mişcându-se – oraşul – complet şi intact, cu un bloc mai spre sud, astfel că acum, un secol şi un sfert mai târziu, grajdurile şi prăvălia lui Ratcliffe pieriseră şi taverna bătrânului Holston şi fierăria erau acum un hotel şi un garaj, pe o arteră principală de circulaţie, e adevărat, dar încă fiind o stradă laterală comercială, şi închisoarea din faţa lor, deşi transformată acum în două etaje de cărămidă georgiană de către mâinile [sau oricum buzunarele] familiilor Sartoris şi Sutpen şi Louis Grenier, dând nici măcar într-o stradă laterală ci într-o alee);

Şi astfel, fiind mai bătrână decât