structurii principale a habitatului, au asamblat cele trei sasuri. Foaia AL102 avea un orificiu perfect dimensionat pentru sasul 1. Beck a întins prelata bine, lipind-o de fâșiile de etanșare din exteriorul sasului.

Odată ce toate sasurile au fost amplasate, Lewis a umplut habitatul cu aer, iar AL102 a făcut cunoștință cu presiunea pentru întâia oară. Au așteptat o oră. Nu au existat pierderi de presiune; asamblarea fusese perfectă.”

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 118

Conversația mea cu NASA despre recuperatorul de apă a fost plictisitoare și presărată cu detalii tehnice. Așa că o s-o parafrazez pentru tine:

Eu:

— E evident un blocaj. Ce-ați zice să-l desfac și să verific tubulatura internă?

NASA (după cinci ore de deliberări):

— Nu. O să-l strici și-o să mori.

Așa că l-am desfăcut.

Mda, știu. NASA are o mulțime de oameni ultra-deștepți și chiar ar trebui să fac ce spun ei. Și sunt prea agresiv, având în vedere faptul că acești oameni își petrec toată ziua muncind ca să-mi salveze mie viața.

Doar că m-am săturat să mi se spună cum să mă șterg la fund. Spiritul independent a fost unul din lucrurile pe care le-au căutat când au ales astronauții pentru Ares. E o misiune de treisprezece luni, mare parte din ele petrecute la multe minute-lumină depărtare de Pământ. Au vrut oameni care să acționeze din proprie inițiativă.

Dacă ar fi aici comandantul Lewis, aș face tot ce mi-ar spune ea, nicio problemă. Dar un comitet de birocrați anonimi de pe Pământ? Scuze, pur și simplu mi-e greu.

Am fost foarte atent. Am etichetat fiecare piesă pe măsură ce am demontat-o și am așezat totul pe o masă. Am diagramele în computer, așa că nimic nu m-a surprins.

Și, exact cum bănuiam, un tub era înfundat. Recuperatorul de apă a fost proiectat ca să purifice urina și să filtreze umiditatea din aer (expiri aproape la fel de multă apă cât urinezi). Eu am amestecat apa cu solul, făcând-o apă minerală. Mineralele s-au depus în recuperatorul de apă.

Am curățat tubulatura și am pus totul la loc. Problema a fost rezolvată în întregime. Va trebui să repet operațiunea din nou cândva, dar nu mai curând de vreo sută de zile solare. Nu e mare scofală.

Le-am spus celor de la NASA ce am făcut. Conversația noastră (parafrazată) s-a desfășurat după cum urmează.

Eu:

— L-am desfăcut, am găsit problema și am rezolvat-o.

NASA:

— Idiotule.

•

„AL102 se zguduia în furtuna puternică. Rezistând forțelor mult mai mari decât cele pentru care fusese proiectată, se ondula violent, stând parcă să smulgă fâșia de etanșare a sasului. Alte secțiuni ale prelatei se unduiau împreună cu fâșiile lor de etanșare, comportându-se ca o singură foaie, dar AL102 nu avea parte de un astfel de lux. Sasul abia se mișca, lăsând-o pe AL102 să preia toată forța vijeliei.

Îndoindu-se constant, straturile de plastic au încălzit rășina prin pură frecare. Noul mediu, mai flexibil, a permis separarea fibrelor de carbon.

AL102 s-a întins.

Nu mult. Numai patru milimetri. Dar fibrele de carbon, de obicei aflate la o distanță de 500 de microni, se depărtaseră acum de opt ori mai mult.

După ce furtuna s-a domolit, astronautul rămas singur a efectuat o inspecție completă a habitatului, dar nu a observat c-ar lipsi ceva. Partea slăbită a prelatei era ascunsă de o fâșie de etanșare.

Proiectată pentru o misiune de treizeci și una de zile solare, AL102 a ținut mult peste data ei de expirare. Zilele solare au trecut una după alta, iar astronautul singuratic a intrat și a ieșit din habitat aproape zilnic. Sasul 1 era cel mai aproape de stația de încărcare a roverului, așa că astronautul l-a preferat celorlalte două.

Când era sub presiune, sasul se expanda ușor; la depresurizare, se strângea. De fiecare dată când astronautul a folosit sasul, tensiunea de pe AL102 s-a redus, apoi a crescut din nou.

Trăgând, forțând, slăbind, întinzând…”

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 119

Azi-noapte m-am trezit cu habitatul scuturându-se.

Furtuna de nisip de nivel mediu s-a încheiat la fel de rapid pe cât a început. A fost doar o furtună de gradul trei, cu vânturi de 50 de km/h. Nimic îngrijorător. Totuși, e ușor neliniștitor să auzi vuiete când ești obișnuit cu liniștea totală.

Sunt îngrijorat pentru Pathfinder. Dacă furtuna l-a deteriorat, am pierdut conexiunea cu NASA. Din punct de vedere logic, n-ar trebui să mă îngrijorez. A stat pe suprafață atâția ani. Un pic de vijelie n-are ce să strice.

Când o să am drum afară, o să mă asigur că Pathfinderul e încă funcțional înainte să mă apuc de munca enervantă și istovitoare a zilei.

Da, cu fiecare furtună de nisip vine inevitabila curățare a celulelor solare, o tradiție respectată de marțienii entuziaști ca mine. Îmi amintește de cum am crescut în Chicago și a trebuit să dau zăpada la lopată. Îi acord meritul tatălui meu; nu a susținut niciodată că trebuie s-o fac ca să-mi întăresc caracterul sau ca să învăț ce înseamnă munca fizică.

— Suflantele de zăpadă sunt scumpe, spunea el. Tu ești gratis.

Odată am încercat să apelez la mama.

— Nu mai fi așa un papă-lapte, a sugerat ea.

În altă ordine de idei, mai sunt șapte zile solare până la recoltă și încă nu m-am pregătit. Pentru început, trebuie să fac o săpăligă. În plus, trebuie să construiesc o magazie pentru cartofi. Nu pot doar să-i îngrămădesc laolaltă. Următoarea furtună puternică ar cauza „marea migrație a cartofilor marțieni”.

În orice caz, toate astea au de așteptat. Azi am o zi plină. După ce curăț celulele solare, trebuie să verific tot sistemul de panouri solare, ca să mă asigur că n-a fost afectat de furtună. Apoi trebuie să fac același lucru cu roverul.

Aș face bine să trec la treabă.

•

Sasul 1 se depresuriză încet la 0,006 atmosfere. Purtând un costum pentru EVA, Watney stătea înăuntru și aștepta terminarea ciclului. O făcuse de sute de ori. Orice anxietate ar fi avut în ziua solară 1, dispăruse demult. Acum era mai degrabă o corvoadă plictisitoare înainte