Pe măsură ce depresurizarea continua, atmosfera habitatului comprima sasul, iar AL102 se tensionă pentru ultima oară.

În ziua solară 119, habitatul s-a rupt.

Fisura inițială avusese mai puțin de un milimetru. Fibrele de carbon perpendiculare ar fi trebuit să împiedice extinderea rupturii, dar nenumăratele tensionări depărtaseră fibrele verticale și le slăbiseră pe cele orizontale, făcându-le inutilizabile.

Întreaga forță a atmosferei habitatului se năpusti prin ruptură. Într-o zecime de secundă, ruptura avea un metru lungime, fiind paralelă cu fâșia de etanșare. Se întinse de jur-împrejur, până ce întâlni punctul de origine. Sasul nu mai era lipit de habitat.

Presiunea, căreia nu i se mai opunea nimic, proiectă sasul ca pe o ghiulea când atmosfera habitatului răbufni prin spărtură. În interior, luat prin surprindere, Watney se lovi de ușa din spate a sasului cu o forță egală cu cea a expulzării.

Sasul zbură patruzeci de metri înainte de a lovi solul. Watney, care abia își revenise din șocul anterior, suportă acum altul, lovind cu fața ușa dinspre exterior.

Vizorul căștii duse greul izbiturii, iar sticla securizată se sparse în sute de cubulețe. Capul i se lovi de interiorul căștii și Watney își pierdu pentru câteva momente cunoștința.

Sasul se rostogoli pe suprafață încă cincisprezece metri. Căptușeala densă a costumului îl salvă pe astronaut de la multe oase rupte. Acesta încercă să-și dea seama ce se întâmplă, dar era foarte amețit.

Când încetă să se mai rostogolească, sasul rămase pe o parte, într-un nor de praf.

Trântit pe spate, Watney privea în gol în sus, prin gaura din vizorul său sfărâmat. Pe față i se scurgea sânge din rana de pe frunte.

Venindu-și treptat în fire, își dădu seama cam pe unde se afla. Întorcând capul într-o parte, privi prin fereastra ușii din spate. Habitatul prăbușit se unduia în depărtare, iar în urma lui rămăseseră mormane de resturi împrăștiate.

Apoi auzi un șuierat. Ascultând cu atenție, își dădu seama că nu venea din costumul lui. Undeva, în sasul de mărimea unei cabine telefonice, o fisură mică lăsa să scape aerul.

Ascultă cu atenție șuieratul, iar după aceea își atinse vizorul spart al căștii. Apoi privi din nou pe fereastră.

— Îți bați joc de mine?

TRANSCRIERE JURNAL AUDIO: ZIUA SOLARĂ 119

Știi ceva? La dracu’ cu asta! La dracu’ cu sasul ăsta, la dracu’ cu habitatul ăla și la dracu’ cu toată planeta asta!

Serios, gata! Mi-a ajuns! Mai am câteva minute până mi se termină aerul și naiba să mă ia dac-o să mi le petrec cântând în strună planetei Marte. Mi-e atât de silă de asta că-mi vine să vărs!

Tot ce am de făcut e să stau aici. Aerul o să se scurgă afară și-o să mor.

O să termin. Fără să mai sper, fără să mă mai mint, fără să mai rezolv probleme. Mi-a ajuns, dracului!

TRANSCRIERE JURNAL AUDIO: ZIUA SOLARĂ 119 (2)

Oftat… bine. Mi-am făcut criza de furie și acum trebuie să descopăr cum să rămân în viață. Din nou. Bun, hai să vedem ce pot să fac…

Sunt în sas. Pot să văd habitatul prin fereastră; e la vreo cincizeci de metri și mai bine. În mod normal, sasul e atașat la habitat. Avem deci o problemă.

Sasul e pe o parte și aud un șuierat continuu. Deci fie are o pierdere, fie sunt șerpi înăuntru. Oricum ar fi, sunt în necaz.

În plus, în timpul a… ce dracu’ s-a întâmplat… am fost aruncat de colo-colo ca o minge de fotbal și mi-am spart vizorul căștii. Nu e de glumă cu aerul când ai găuri uriașe larg căscate în costumul pentru EVA.

Se pare că habitatul e complet dezumflat și s-a prăbușit. Așa că și dacă aș avea un costum pentru EVA funcțional în care să ies din sas, n-aș avea unde să mă duc. Nasol.

Trebuie să mă gândesc un minut. Și trebuie să ies din costumul ăsta pentru EVA. E voluminos, iar sasul e strâmt. În plus, nu e ca și cum m-ar ajuta cu ceva.

TRANSCRIERE JURNAL AUDIO: ZIUA SOLARĂ 119 (3)

Lucrurile nu stau așa de rău pe cât ar părea.

În continuare sunt dus pe copcă, să nu uiți. Doar că nu așa mult.

Nu sunt sigur ce s-a întâmplat cu habitatul, dar probabil că roverul e bine. Nu e locul ideal, dar nu e nici vreo cabină telefonică din care iese aerul.

Desigur, am dispozitiv de etanșat în costumul meu pentru EVA. De același fel cu cea care mi-a salvat viața în ziua solară 6. Dar nu te entuziasma. N-o s-o pot folosi deloc la costum. Dispozitivul e o valvă în formă de con cu o rășină super-adezivă la orificiul larg. E pur și simplu prea mică pentru a rezolva o gaură mai mare de opt centimetri. Și, serios, dacă ai o gaură de nouă centimetri o să mori înainte să apuci să scoți trusa.

Totuși, e un instrument valoros și poate îl voi folosi ca să opresc scurgerea din sas. Iar asta e acum prioritatea mea numărul unu.

E o scurgere mică. Cu vizorul dus, costumul pentru EVA gestionează eficient tot sasul. Adaugă aer ca să compenseze scăderea presiunii. Dar în cele din urmă îl va termina.

Trebuie să găsesc fisura. Cred că e lângă talpa mea, după sunet. Acum că am ieșit din costum, pot să mă răsucesc să arunc o privire…

Nu văd nimic… O aud… e undeva aici, dar nu știu unde.

Nu-mi trece prin cap decât o singură soluție ca s-o găsesc: să aprind un foc!

Da, știu. O mulțime dintre ideile mele presupun să dau foc la câte ceva. Și da, să aprinzi intenționat un foc într-un spațiu închis și strâmt e de obicei o idee groaznică. Dar am nevoie de fum. Doar de un firicel.

Ca de obicei, am de-a face cu materiale care au fost intenționat proiectate să nu se aprindă. Dar nicio măsură de precauție a celor de la NASA nu poate scăpa de un incendiator hotărât care are un rezervor de oxigen