— Ciudat, dar uneori mă întristează foarte tare această melodie, a spus Naoko. Nu ştiu cum să spun, dar mă simt de parcă m-aş fi rătăcit prin pădurea adâncă. E frig şi întuneric şi nu vine nimeni să mă salveze. De aceea, Reiko nu o cântă decât atunci când o rog eu.

  — Parcă ar fi Casablanca, zise Reiko, râzând.

  Reiko ne-a interpretat apoi câteva bossanova. Între timp, eu am rămas cu ochii aţintiţi pe Naoko. Mi se părea că e aşa cum îmi scrisese în scrisoare. Arăta mult mai bine, era bronzată, părea mai robustă, poate datorită sportului şi a muncii în aer liber. Ochii ei au rămas aceleaşi două luminiţe sclipitoare, ca şi altădată, iar buzele mici îi tremurau timid, dar aerul general era al unei femei mature —o femeie frumoasă. Asprimea de pe vremuri, care se ascundea undeva în spatele frumuseţii – o asprime ca o lamă subţire de sabie, care-i îngheţa pe cei din preajma ei – cedase treptat locul unor trăsături calme, liniştitoare. M-a impresionat mult această nouă frumuseţe a ei, o frumuseţe aleasă şi eram uimit de faptul că o femeie se poate schimba atât de mult în doar o jumătate de an. Mă atrăgea mai mult ca oricând, dar gândul la ceea ce pierduse ea între timp m-a întristat profund. Frumuseţea aceea, caracteristică pubertăţii, care îşi urma acum cursul firesc de evoluţie, nu se va mai întoarce niciodată.

  Naoko voia să ştie cum îmi petreceam zilele şi ce s-a mai întâmplat pe la facultate. I-am povestit despre grevă şi apoi despre Nagasawa. Era prima oară când îi vorbeam despre el. Mi s-a părut extrem de dificil să o fac să înţeleagă personalitatea ciudată a acestui individ, modul lui unic de a privi lucrurile, de a se comporta în societate, dar până la urmă se pare că am reuşit. Nu i-am mărturisit că plecam cu el la agăţat, scoţând în evidenţă doar faptul că era singurul individ din cămin cu care îmi petreceam vremea. Între timp, Reiko, cu chitara în braţe, ne-a mai interpretat o dată fuga de Bach, făcând câteva pauze pentru o înghiţitură de vin şi o ţigară.

  — Ciudat individ, a remarcat Naoko.

  — Este foarte ciudat, am spus eu.

  — Dar îţi place, nu?

  — Nu ştiu cum să-ţi spun. Nu cred că-mi place, pentru că Nagasawa nu face parte din categoria celor care îţi plac sau îţi displac. El nici nu încearcă să se facă plăcut. Din acest punct de vedere, este un tip foarte onest, chiar stoic aş spune şi nu încearcă să păcălească pe nimeni.

  — Stoic? Cum poţi să spui aşa ceva când se culcă cu cine-i iese în cale. E chiar straniu, spuse Naoko, râzând. Cu câte fete s-a culcat până acum?

  — Probabil că a ajuns la cifra de optzeci, am zis. Dar cu cât creşte numărul, cu atât fiecare act sexual are o semnificaţie tot mai mică pentru el şi impresia mea este că tocmai aşa ceva urmăreşte.

  — Şi asta înseamnă că e stoic?

  — Din punctul lui de vedere, da.

  Naoko a căzut pe gânduri câteva clipe.

  — Am impresia că e mult mai bolnav la cap decât mine, spuse ea.

  — Şi eu cred la fel, am spus, numai că el e capabil să-şi adune toate metehnele într-un sistem logic. Este sclipitor. Dacă l-ai aduce aici, ar pleca după două zile. S-ar lămuri imediat în legătură cu tot ce se petrece aici. Este tipul de om pe care-l respectă lumea.

  — Eu am impresia că sunt proastă, spuse Naoko. Nu înţeleg nimic din ce se petrece aici şi, de fapt, nu mă prea înţeleg nici pe mine.

  — Nu ţi se întâmplă lucrul acesta pentru că nu eşti deşteaptă, am spus. Tu eşti o persoană obişnuită. Şi eu am o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. Noi doi suntem nişte indivizi cu nimic ieşiţi din comun.

  Naoko şi-a ridicat picioarele pe marginea canapelei şi şi-a rezemat bărbia de genunchi.

  — Aş vrea să-mi spui mai multe despre tine, a zis ea.

  — Sunt un tip comun, dintr-o familie obişnuită, am primit o educaţie normală, am un chip obişnuit, note nici prea mari, nici prea mici şi mă gândesc, de obicei, la lucruri banale.

  — Nu Scott Fitzgerald a spus că nu trebuie să ai încredere în indivizii care se pretind a fi obişnuiţi, banali? Şi parcă-ţi plăcea Scott Fitzgerald, nu? Mi-ai împrumutat şi mie cartea, zise Naoko cu un zâmbet răutăcios.

  — Ai dreptate, am spus. Dar nu fac deloc pe nebunul. Eu chiar mă consider un tip obişnuit. Găseşti tu ceva la mine care să infirme afirmaţia pe care am făcut-o?

  — Bineînţeles că da, spuse Naoko puţin iritată. Chiar nu înţelegi? De ce crezi că m-am culcat cu tine? Doar pentru că eram atât de beată încât m-aş fi putut culca cu oricine?

  — Normal că nu cred aşa ceva, m-am apărat eu.

  Naoko a tăcut o vreme, privindu-şi fix degetele de la picioare. Negăsind ce să-i spun, am mai luat o înghiţitură de vin.

  — Watanabe, tu cu câte fete te-ai culcat? a întrebat Naoko cu voce joasă, de parcă atunci i-ar fi venit în minte întrebarea.

  — Opt sau nouă, am răspuns eu cinstit.

  Reiko s-a oprit din cântat şi a pus chitara pe genunchi.

  — Bine, dar n-ai împlinit nici douăzeci de ani! Ce fel de viaţă destrăbălată duci, mă rog?

  Naoko m-a privit cu ochii ei limpezi, fără să scoată vreun cuvânt. I-am povestit lui Reiko despre prima fată cu care m-am culcat şi despre cum s-a terminat relaţia noastră. I-am explicat că mi-a fost imposibil să o iubesc. I-am mai povestit şi aventurile mele sub tutela lui Nagasawa.

  — Nu încerc să mă scuz, dar mi-a fost cumplit de greu, i-am spus lui