lungul câtorva ani. Acum, ori de câte ori voia sex, cele patru personaje se lansau cu nerăbdare într-o miniorgie. Permutările pe care organismele lor tinere şi suple le puteau combina erau aproape infinite, iar acestea puteau continua cât timp dorea Troblum. Se cufunda în asta ore în şir. La fel cum un păpuşar îşi mânuia păpuşa, trupul lui sorbea plăcerea pe care căile neuronale atent formatate ale lui Howard o experimentau. Cei patru nu erau, strict vorbind, o realitate istorică. Cel puţin el nu găsise nicio dovadă în sensul acesta. Dar nu era imposibil, fapt care legitima cumva extrapolarea.

Imaginea şi senzaţia trupurilor frumoase şi goale aflate peste el se estompa pe măsură ce trupul său real se reafirma, anulând legătura cu Howard. După ce duşul pulveriză sporii dermici proaspeţi peste el, păşi în salonul mare, lumina de bronz a soarelui acoperindu-i călduros pielea cu mici furnicături. U-amprenta îi raportă că nu avea încă niciun mesaj de la amiralul Kazimir, fapt pe care alese să-l interpreteze ca pe o veste bună. Întârzierea însemna că propunerea era cel puţin analizată încă. Dar cunoscând birocraţia Marinei, bănuia că respectivul comitet de examinare nu se reunise încă în mod oficial. Teoria lui infirma o grămadă de credinţe convenţionale. Se gândi o clipă să-l sune direct pe amiral pentru a grăbi lucrurile, dar rutinele sale personale de protocol nu îi recomandau s-o facă.

Îşi înfăşură pe corp o pelerină, apoi luă liftul până în hol. Era doar o scurtă plimbare până la râul Caspe, la cafeneaua lui favorită aflată pe malul apei liniştite. Clădirea era făcută din lemn alb şi era sculptată ca să semene cu un Folgail, o pasăre chiar mai adormită decât o lebădă terestră. Masa lui obişnuită sub un arc de aripă era liberă şi o ocupă el însuşi. Îşi plasă comanda la reţeaua cafenelei şi aşteptă în timp ce un servibot îi aducea un suc de mere şi gonberry proaspăt stors. Bucătarul, Rowury, petrecea câteva zile în fiecare săptămână în cafenea, gătind pentru clientela sa de gurmanzi entuziaşti. Pentru o cultură care se mândrea cu etosul său egalitar, Înalţii puteau fi cu adevărat snobi cu privire la unele tradiţii şi meşteşuguri, iar hrana „adecvată“ era în partea de sus a listei. În Daroca erau mai multe restaurante şi cafenele concepute ca localuri de prezentare pentru patronii lor pasionaţi de gastronomie.

Primul fel sosit era un amestec de cereale mărunţite cu fructe şi iaurt, toate crescute natural (de entuziaşti ai agriculturii) şi aduse de pe cinci planete. Troblum începu să-şi folosească lingura. Rowury venise cu o combinaţie delicioasă, gustul era subtil şi totuşi distinctiv. Era păcat că nu putea avea şi un al doilea fel de mâncare, dar, în afară de pâinea prăjită, cantităţile erau fixe aici. Dacă voiai două feluri sau porţii uriaşe, te duceai la o cantină complet automatizată.

Troblum îşi terminase cerealele şi începea să-şi bea ceaiul când cineva se aşeză în faţa lui. Îşi ridică privirea supărat. Cafeneaua era în mod inevitabil plină, dar asta nu era o scuză pentru grosolănie. Mustrarea nu apucă să-i ajungă pe buze.

– Sper că nu te superi, îi spuse Marius în timp ce se aşeza pe scaun, cu costumul-togă negru trăgând mănunchiuri subţiri de întuneric în spatele lui ca şi cum era decalat în timp. Am auzit lucruri bune despre locul acesta.

– Serveşte-te, îi spuse Troblum morocănos.

Ştia că nu ar trebui să se arate deranjat de apariţia lui Marius care era, la urma urmei, reprezentantul facţiunii care canalizase către proiectele private ale lui Troblum tipuri de fonduri AEM disponibile, în mod normal, numai pentru întreprinderile publice uriaşe. Ce considera enervant erau ceea ce-i cereau în schimb. Nu provocările în sine, acelea erau interesante, dar îi luau întotdeauna prea mult timp.

– Oh, ai făcut-o deja. Servibotul aducea o a doua ceaşcă de porţelan pentru Marius.

– Cum mai merge, Troblum?

– Bine. După cum ştii. Funcţiile sale de câmp detectau o ecranare subtilă desfăşurată în jurul mesei, provenind de la Marius. Nu era evidentă, dar suficientă pentru a împiedica pe oricine să-i audă sau să scaneze ce spuneau ei. Nu-l plăcuse niciodată pe reprezentant şi era neobişnuit să se întâlnească personal. O întâlnire nearanjată era ceva neobişnuit, motiv pentru care Troblum era îngrijorat. Ceva pe care ei îl consideră foarte important.

Marius sorbi din ceai.

– Excelent. Assam?

– Ceva de genul ăsta.

– Cei rămaşi pe Pământ chiar se mândresc cu menţinerea vechii lor moşteniri. Mă îndoiesc totuşi că ies cu adevărat şi îşi culeg frunzele ei înşişi. Ce părere ai?

– Mă doare-n cot.

– Există o mulţime de lucruri care îţi scapă, nu-i aşa, prietene?

– Ce vrei?

Marius îşi fixă ochii verzi pe Troblum, cu o undă slabă de dezgust pe chip.

– Desigur, sinceritatea înainte de toate. Foarte bine. Raportul pe care l-ai prezentat Marinei referitor la perechea Dyson.

– Ce-i cu asta?

– E o teorie interesantă.

– Nu este o teorie, spuse Troblum iritat. Asta trebuie să fie explicaţia pentru originea Fortăreţei Întunecate.

– Ce?

– Fortăreaţa Întunecată. Aşa a fost numit iniţial generatorul Dyson Alfa. Cred că Jean Douvoir a fost cel care i-a dat numele. Participa la misiunea iniţială de explorare A doua şansă, ştii asta. Intenţia era ironică, dar după război s-a demodat, în special cu campania Firewall, oamenii pur şi simplu n-au mai…

– Troblum.

– Da?

– Mă doare-n cot.

– Am jurnalele complete de pe A doua şansă stocate în kubul meu securizat personal, dacă vrei să verifici.

– Nu. Dar cred în teoria ta.

– Oh, pentru Ozz…

– Ascultă, se răsti Marius. Serios, eu te cred. A fost excelent susţinută. Amiralul Kazimir avusese o părere suficient de bună despre prezentarea ta pentru a cere o analiză completă, iar asta nu este uşor de obţinut. Eşti luat în serios.

– Atunci, asta-i