– Într-o schemă mai largă a lucrurilor, sunt sigur că este. Cu toate acestea, ai putea să iei în considerare de unde vin cunoştinţele tale cuprinzătoare cu privire la Fortăreaţa Întunecată.

– Oh. Acum Troblum era foarte îngrijorat. N-am menţionat niciodată că am fost acolo.

– Ştiu. Ideea este că noi chiar nu vrem ca ANA: Guvernarea să afle de examinarea detaliată pe care tu şi echipa ta aţi făcut-o Fortăreţei Întunecate. Nu chiar acum. Înţelegi?

– Da.

Troblum îşi trase capul între umeri, lucru ridicol, dar se simţea contrariat. Poate că ar fi trebuit să-şi dea seama că prezentarea va atrage prea mult atenţia asupra lui.

– Crezi că Marina îmi va cerceta trecutul?

– Nu. N-au niciun motiv s-o facă tocmai acum. Nu eşti decât un fizician care solicită fonduri AEM. Se întâmplă tot timpul. Şi aşa ne-ar plăcea să rămână.

– Da, am priceput.

– Bine. Deci, dacă bunăoară comitetul de examinare recomandă amiralului să nu întreprindă nicio acţiune suplimentară, noi am prefera să nu faci tamtam.

– Dar dacă aprobă o cercetare serioasă?

– Suntem convinşi că nu vor face asta.

Troblum se lăsă pe spate, încercând să realizeze care era politica. Era greu pentru el să înţeleagă motivarea şi psihologia altor persoane.

– Dar, dacă aveţi o influenţă atât de mare asupra Marinei, de ce vă faceţi griji?

– Noi nu putem acţiona în mod direct asupra Marinei, nu cu Kazimir pe post de paznic. Dar comitetul tău de examinare şi consultanţă este în cea mai mare parte extern, iar o parte din membri ne sunt simpatizanţi, ca şi tine.

– Corect. Troblum simţea cum disperarea începe să-i întunece mintea. Voi putea să prezint din nou propunerea după Pelerinaj?

– Vom vedea. Probabil că da.

Nu era o veste bună, dar oricum mai bună decât un refuz categoric.

– Şi proiectul meu principal?

– Asta poate continua, cu condiţia să nu publici ceea ce faci. Marius zâmbi liniştitor, deşi faţa lui spunea cu totul altceva. Apreciem ajutorul tău, Troblum, şi vrem să păstrăm relaţia noastră reciproc avantajoasă. Numai că evenimentele intră în acest moment într-o fază critică.

– Ştiu.

– Mulţumesc. Te voi lăsa acum să te bucuri de mâncare.

Cu o potrivire suspectă, servibotul sosi imediat după plecarea lui. Troblum privea la farfuria pusă în faţa lui, un turn de clătite groase cu unt, combinate cu straturi de şuncă, brânză yok, omletă garfoul, puding negru şi deasupra căpşune. Sirop de arţar şi sos Afton se prelingeau în jos pe laturi, ca o erupţie vulcanică. Marginile farfuriei erau garnisite artistic cu miniaturi de chipsuri aurii din cartofi, salată de viţă-de-vie fiartă şi roşii fripte la grătar.

Pentru prima dată după mulţi ani la rând, Troblum nu avea nici cea mai mică senzaţie de foame.

Edeard aşteptase cu nerăbdare excursia luni la rând. În fiecare an, la sfârşitul verii, bătrânii satului organizau o caravană pentru a călători la Witham, cel mai apropiat oraş de mărime mijlocie din provincia Rulan, pentru a face comerţ. Prin tradiţie, toţi ucenicii seniori îi însoţeau. Să ştie cum să se descurce în meşteşugul pământului făcea parte din instruirea lor şi trebuiau să aibă şi aceste cunoştinţe de bază înainte de a se putea califica pentru a deveni practicanţi. Erau învăţaţi cum să vâneze animale mici, cum să dreneze şanţurile de pe terenurile agricole, care fructe să aleagă, cum să se ocupe de un plug, ce fructe de pădure şi rădăcini erau otrăvitoare, împreună cu elementele de bază ale modului de a face tabără în sălbăticie.

Nici chiar faptul că Obron urma să-i fie tovarăş de călătorie timp de trei săptămâni nu atenuase entuziasmul lui Edeard. Avea să iasă, în sfârşit, din Ashwell. Sigur, fusese pe la toate fermele locale, dar nu la mai mult de o jumătate de zi de călătorie distanţă. Caravana însemna că va vedea o mare parte din Querencia – munţi, alţi oameni decât sătenii printre care trăise timp de cincisprezece ani, păduri. O şansă de a vedea cum făceau alţii lucrurile, de a explora idei noi. Îl aşteptau atât de multe lucruri acolo, afară. Era convins că o să fie fantastic.

Realitatea îi îndeplini aproape toate aşteptările. Da, Obron era un ghimpe, dar nu prea mare. După succesul lui Edeard cu ge-pisicile, hărţuirea constantă nu încetase, dar cu siguranţă se diminuase. Nu-şi vorbeau ca prieteni, dar pe drum Obron fusese aproape civilizat. Edeard bănuia că asta i se datora în parte lui Melzar, care era conducătorul caravanei şi care spusese foarte clar înainte de plecare că nu va tolera niciun fel de probleme.

– S-ar putea să vi se pară că asta e un fel de vacanţă, le spusese el ucenicilor adunaţi la primăria satului cu o noapte înainte de a pleca. Dar ţineţi minte că face parte din educaţia voastră formală. Mă aştept să munciţi din greu şi să învăţaţi. Dacă vreunul dintre voi îmi face orice fel de problemă, va fi trimis imediat înapoi la Ashwell. Dacă vreunul dintre voi devine delăsător sau nu ajunge la ceea ce consider eu un nivel satisfăcător de măiestrie, vă voi informa maestrul şi vă va fi scăzut din nou un an din calificare. Înţeles?

– Da, domnule, murmuraseră ucenicii în silă.

Fuseseră însă o mulţime de chicote discrete în timp ce ieşeau.

Le luaseră cinci zile pentru a ajunge la Witham. Erau şaptesprezece ucenici şi opt adulţi în caravană. Trei căruţe mari duceau mărfurile şi alimentele. Peste treizeci de animale de fermă erau mânate pe lângă ei. Toată lumea călărea ge-cai. Pentru unii ucenici era pentru prima dată când se urcau pe animale. Melzar îi ceruse lui Edeard să-i înveţe. Acest lucru îi permisese să intre în vorbă cu flăcăii care-l ignoraseră înainte; la urma urmei era cel mai tânăr ucenic senior în Ashwell. Dar aici, pe drum,