începuseră să-l accepte mai degrabă ca pe un egal decât ca pe băiatul ciudat de care Obron se plângea mereu. Melzar îi încredinţase, de asemenea, controlul ge-lupilor folosiţi pentru pază.

– Tu eşti mai bun decât noi toţi la dirijat brutele astea, băiete, îi spuse el când îşi aşezaseră tabăra în prima noapte. Asigură-te că-şi fac treaba cum trebuie. Păstrează trei dintre ei cu noi, iar pe ceilalţi îi vreau să patruleze în afară.

– Da, domnule, pot s-o fac. Nu fusese chiar o laudă, erau simple ordine.

Discuţiile din acea noapte între ucenici fuseseră despre bandiţi şi triburile sălbatice, fiecare dintre ei făcând tot posibilul să spună poveşti cât mai înspăimântătoare. Alcie şi Genril veniseră cu poveşti despre tribul canibal care se presupunea că trăia în Munţii Talman. Edeard nu spusese că părinţii săi fuseseră ucişi în timp ce călătoreau cu o caravană, deşi toată lumea ştia asta. Îi fuseseră aruncate câteva priviri pentru a-i verifica reacţia. Nonşalanţa afişată îi adusese aprobarea lor tăcută. Apoi Melzar venise şi le spusese tuturor să nu mai fie atât de speriaţi, pentru că bandiţii nu erau nici pe jumătate atât de răi ca în legende.

– Sunt, practic, familii de nomazi, nimic mai mult. Nu sunt organizaţi în bande. Cum ar putea fi? Dacă ar fi o ameninţare reală, am chema miliţia din oraş şi ne-am duce după ei. Sunt doar câţiva dintre ei care sunt mai răi şi care le strică celorlalţi reputaţia. Nu sunt diferiţi de noi.

Edeard nu era chiar atât de sigur. Bănuia că Melzar voia doar să încerce să-i liniştească. Dar subiectul conversaţiei se schimbase, aceasta devenind mai puţin zgomotoasă în timp ce-i bârfeau pe maeştrii breslelor. Judecând după discuţia lor, Edeard era convins că avea parte de un sfânt în persoana lui Akeem. Obron chiar susţinea că Geepalt îi bătea pe ucenicii tâmplari dacă făceau greşeli.

Witham o fi fost el de cinci ori cât Ashwell, dar avea acelaşi aer de stagnare. Era aşezat între terenuri agricole deluroase, cultivate intensiv şi era străbătut pe mijloc de un râu. În mod neobişnuit, avea două biserici dedicate Madonei. Edeard îşi înghiţi orice urmă de dezamăgire în timp ce intrau călare printre porţile mari. Clădirile erau de piatră sau aveau cadre groase din lemn care susţineau un fel de panouri de ipsos. Cele mai multe dintre ferestre erau mai degrabă de sticlă decât obloanele folosite în Ashwell. Şi străzile erau toate pavate cu piatră. Aflase mai târziu că apa era livrată în case prin conducte de lut îngropate şi că sistemul de drenaj funcţiona.

Petrecuseră două zile în piaţa centrală, negociind cu comercianţii şi localnicii, apoi aprovizionându-se cu mărfuri (ca sticla, de exemplu) care nu se făceau în Ashwell. Ucenicilor li se permisese să aducă mostre făcute prin munca lor şi să le vândă sau să le dea la schimb. Edeard fusese surprins când Obron adusese o cutie frumos sculptată făcută din lemn de martoz, cu un luciu de abanos. Cine ar fi crezut că un fund ca el ar putea crea ceva atât de frumos? Şi totuşi, un comerciant îi dăduse patru lire pe ea.

Cât despre el însuşi, Edeard adusese şase ge-păianjeni, genul standard întotdeauna cel mai greu de modelat, care erau extrem de apreciaţi pentru dromătasea pe care o torceau. Iar aceştia abia eclozaseră, aşa că mai aveau de trăit încă opt sau nouă luni. În acest timp vor răsuci suficient de multă mătase pentru a face câteva rânduri de haine sau veste-armură. Trei doamne din Breasla Torcătorilor licitaseră pentru ei. Pentru prima dată în viaţa lui, televederea lui Edeard nu putuse discerne bine cât de dornice erau atunci când negociaseră dur cu el. Îşi acoperiseră emoţiile cu un calm de oţel, suprafaţa minţii lor fiind la fel de netedă ca a unui ou de genistar. Nu putea decât să spere că făcuse şi el la fel când fusese de acord să-i vândă pentru cinci lire fiecare. În mod sigur îi puteau simţi euforia. Erau mai mulţi bani decât văzuse şi ţinuse în mâini vreodată în viaţa lui. Dar nu reuşise să-i păstreze prea mult timp. Piaţa era imensă, cu atât de multe lucruri fabuloase şi haine de o calitate rar întâlnită în Ashwell. Se simţise aproape neloial cumpărând de acolo, dar avea atâta nevoie de o haină impermeabilă lungă şi decentă pentru iarna care se apropia şi găsise una cu o căptuşeală matlasată. Mai departe, era o tarabă care vindea cizme lungi până la genunchi cu tălpi robuste din răşinomătase, pe care le putea purta cu siguranţă ani buni – o investiţie bună, deci. Erau, de asemenea, de vânzare pălării din piele cu boruri largi. Ca să ţină la distanţă soarele, pe timpul verii, şi ploaia în timpul iernii, îi explicase ucenica pielăreasă. Era o fată frumoasă şi părea cu adevărat dornică să-i vândă pălăria potrivită, iar el se tocmise cât îndrăznise de mult.

Ceilalţi ucenici râseseră când el se întorsese purtând noua sa găteală. Dar şi ei îşi cheltuiseră banii şi puţini fuseseră la fel de practici ca el.

În acea seară, Melzar le permisese să viziteze tavernele oraşului neînsoţiţi, ameninţându-i cu pedepse îngrozitoare dacă cineva îi făcea probleme. Edeard li se alăturase lui Alcie, Genril, Janene şi Fahin. Petrecuse seara sperând să o zărească pe ucenica pielăreasă, dar în momentul în care ajunseseră la a treia tavernă, berea oraşului cu care nu erau obişnuiţi îi făcuse să nu mai fie capabili de altceva decât să bea şi mai multă bere. Şi să cânte. Restul serii rămăsese pentru totdeauna dincolo de puterea de a şi-o aminti.

Când se trezise, căzut sub una dintre căruţele din Ashwell, Edeard era convins că era pe moarte. Evident, fusese intoxicat, apoi jefuit. Prea mulţi din banii care-i rămăseseră lipseau, abia putea sta în picioare, nu putea mânca, puţea mai rău decât grajdurile. Asta era, de asemenea, prima noapte în care nu fusese tulburat de visele sale ciudate. A aflat apoi că fusese o otrăvire în masă. Toţi