– O altă lecţie învăţată, bubui Melzar. Foarte bine. În ritmul ăsta ar trebui să absolviţi în timp-record.

– Ce porc, mormăi Fahin după ce rămaseră singuri.

Era un băiat înalt, slab ca un schelet. Ca ucenic la un medic, reuşise să obţină una dintre cele câteva perechi de ochelari din Ashwell pentru a-şi ajuta vederea slabă. Nu erau potriviţi pentru el, mărindu-i ochii atât de mult, încât tulbura pe oricine stătea în faţa lui. La un moment dat, în timpul nopţii îşi pierduse haina, iar acum avea frisoane, şi nu numai din cauza aerului rece al dimineţii. Edeard nu-l mai văzuse niciodată atât de palid.

Fahin căută prin tolba din piele cu leacuri pe care o căra întotdeauna cu el. Era plină de pachete de ierburi uscate, flacoane mici, precum şi câteva role de bandaje din pânză. Tolba îl făcuse subiect de glume în multe taverne toată noaptea trecută, dar el refuzase s-o abandoneze.

– Crezi că o să ne lase să mergem în căruţe? întrebă Janene trist, uitându-se la adulţii care stăteau adunaţi împreună, chicotind. Nu cred că sunt în stare să merg călare pe un ge-cal în dimineaţa asta.

– Nicio şansă, spuse Edeard.

– Câţi bani v-au mai rămas? întrebă Fahin. Hai, toată lumea.

Ucenicii începură să-şi caute reticenţi prin buzunare. Fahin reuşi să adune două lire de mărunţiş şi se grăbi spre standul vânzătorului de plante medicinale. Când se întoarse, începu să fiarbă un ceai, punând în el mai multe pachete de frunze uscate şi adăugând conţinutul unui flacon din tolbă.

– Ce-i asta? întrebă Alcie mirosind ceainicul şi păşind înapoi, cu ochii lăcrimând.

Edeard simţea şi el mirosul, ceva ca un gudron dulce.

– Growane, seminţe de flon, ochii păsării duldul, mentă.

Fahin stoarse nişte lămâi în apa clocotită şi începu să amestece.

– E dezgustător! exclamă Obron.

– O să ne vindece, promit pe Madona.

– Te rog, spune-ne că-i pentru frecţie, insistă Edeard.

Fahin îşi şterse ochelarii şi îşi turnă o ceaşcă.

– Daţi-o pe gât dintr-odată, aşa e cel mai bine.

Şi înghiţi. Obrajii i se bombară într-o strâmbătură. Edeard crezu că o să vomite din nou.

Ceilalţi ucenici se uitau neîncrezători la ceainic. Fahin umplu ceaşca din nou. Edeard detecta îndoiala în mintea lor. Îi părea rău pentru Fahin care încerca să-i ajute şi să se facă acceptat. Întinse mâna şi luă cupa.

– Dintr-o înghiţitură?

– Da, dădu din cap Fahin.

– Doar n-o să… ţipă Janene.

Edeard o dădu pe gât. O secundă mai târziu, gustul se făcu simţit, un fel de cum îşi imaginase că ar fi să mănânci bălegar.

– Oh, Madona! Asta este… Of! Muşchii stomacului i se strânseră, iar el se aplecă, crezând că i se face rău. O senzaţie ciudată de amorţeală îi cuprindea trupul. Se aşeză ca să-şi recapete răsuflarea, ca după o lovitură puternică.

– Cum este? întrebă Genril.

Edeard era pe punctul să-i spună lui Fahin ceva urât de tot.

– De fapt, nu simt nimic. Capul continuă să mă doară.

– Asta durează mai mult, mârâi Fahin. Aşteaptă cincisprezece minute. Seminţele de flon trebuie să intre în sânge şi să circule. Şi trebuie să bei aproximativ un litru de apă ca să ajute.

– Şi lămâia pentru ce-a fost?

– Ca să mascheze gustul.

Edeard începu să râdă.

– Chiar funcţionează? întrebă Alcie, privindu-l cu neîncredere.

Edeard ridică din umeri. Iar Fahin umplu încă o ceaşcă.

Gestul se transformă într-un ritual. Fiecare ucenic dădu pe gât băutura oribilă. Se strâmbau, se zeflemiseau şi se aclamau reciproc. Edeard se duse tăcut să-şi ia o sticlă de apă de la pompa din piaţă. Fahin avusese dreptate, poţiunea chiar îl ajutase a-şi limpezi capul. După aproximativ un sfert de oră, se simţea mai bine. Nu-şi revenise sută la sută, dar fiertura ameliorase cu siguranţă simptomele cele mai grave. Putea chiar să se gândească acum la micul-dejun.

– Mulţumesc, îi spuse lui Fahin.

Flăcăul înalt îi zâmbi, apreciind gestul.

După aceea, în timp ce încărcau căruţele şi pregăteau ge-caii de drum, ucenicii erau mult mai înţelegători unul cu celalalt, replicile şi farsele nu mai erau atât de tăioase ca înainte. Edeard îşi imagina că aşa va fi de-acum. Împărtăşiseră ceva împreună, stabiliseră legături. Invidiase de multe ori prieteniile relaxate dintre persoanele în vârstă din sat, modul în care aceştia se înţelegeau. Ieşirile de felul acesta erau cele care văzuseră încolţind astfel de seminţe. Peste o sută de ani, poate că el şi Genril o să fie cei care o să râdă de ucenici. Desigur, va fi o caravană mult mai numeroasă, iar Ashwell va fi atunci de aceeaşi dimensiune cu Witham.

Melzar conduse caravana înapoi pe un traseu uşor diferit, ocolind spre vest, pentru a o lua pe la poalele munţilor Sardok. Era o zonă de văi largi cu platouri joase, cea mai mare parte împădurite, găzduind o mare varietate de creaturi. Erau câteva drumuri, altele decât cele croite de turmele de chamalani care păşteau pe pajiştile dintre păduri. Televederea şi ge-lupii căutau capcanele drakken, care ar fi înghiţit un ge-cal cu călăreţ cu tot. Drakkenii erau animale de dimensiunea unor pisici, cu cinci picioare dispuse, ca de obicei pe Querencia, câte două pe fiecare parte şi un membru gros, extrem de flexibil, la spate care le ajutau să alerge în salturi. Cele două membre din faţă se transformaseră în nişte gheare ascuţite şi feroce care puteau săpa în sol cu o viteză fenomenală. Erau creaturi care trăiau în grup şi îşi săpau vaste adăposturi subterane, cu populaţii de câte peste o sută de exemplare. Singure, erau inofensive, dar atacau în haite cu care chiar şi un om bine înarmat era dificil să lupte. Capacitatea lor de a excava caverne mari imediat sub suprafaţă