Vânătoarea bianuală eliminase drakkenii din ţinuturile din jurul Ashwellului, dar aici, în sălbăticie erau numeroşi. Urmărirea lor îi stimula simţurile lui Edeard în timp ce treceau prin ţinutul ondulat şi fără sfârşit. În a treia zi de la plecarea din Witham, ajunseră la baza dealurilor şi au intrat într-una dintre pădurile întinse de acolo. O parte din acestea se întindeau chiar până la poalele munţilor Sardoks.

Edeard nu fusese niciodată până atunci într-o pădure atât de mare. După spusele lui Melzar, aceasta exista deja înainte de sosirea oamenilor pe Querencia, în urmă cu două mii de ani. Dimensiunile arborilor păreau să-i susţină afirmaţia lui. Înalţi şi grupaţi în pâlcuri, cu trunchiurile întunecate şi lipsite de viaţă în prima porţiune de cincizeci de metri de la sol, izbucneau într-un soi de baldachin gros întreţesut în care ramuri şi frunze se luptau pentru lumină. Pe solul de sub ele nu creştea aproape nimic, iar vara, când frunzele erau în plină dezvoltare, ploaia de-abia reuşea să treacă printre ele. O pătură foarte groasă de frunze moarte, încreţite, acoperea pământul, ascunzând vederii gropile, obligându-i pe oameni să-şi folosească televederea pentru a conduce în siguranţă ge-caii printre crevase şi fisuri.

Era linişte în bezna de sub acoperişul viu şi verde, aerul nemişcat amplificând şoapta cea mai slabă într-un strigăt ce reverbera pe toată lungimea caravanei care se deplasa greoi. Ucenicii renunţaseră încet la zeflemele, devenind tăcuţi şi nervoşi.

– Vom face tabăra într-o vale pe care o cunosc, anunţă Melzar după prânz. E la o oră distanţă, iar pădurea nu este la fel de neprietenoasă ca aici. Este şi un râu acolo. Sezonul în care trilanii îşi depun ouăle s-a încheiat, aşa că o să putem şi înota.

– Ne oprim acolo? întrebă Genril. Nu e devreme?

– Nu-ţi face speranţe, băiete. În după-amiaza asta te duci la vânătoare de galby.

Ucenicii se luminară imediat. Li se promisese o vânătoare, dar nu se aşteptau ca asta să fie de galby, nişte câini foarte mari. Edeard îi auzise de multe ori pe adulţi experimentaţi povestind cum crezuseră că au încolţit un galby pentru ca imediat să-l vadă ţâşnind înapoi în libertate. Membrul lor din spate era supradimensionat şi extrem de puternic, propulsându-i uneori şi până la cinci metri în aer.

Aşa cum spusese Melzar, pădurea începu să se schimbe când ajunseră la o pantă blândă ce cobora în vale. Copacii erau mai împrăştiaţi şi mai scunzi, îngăduind coloanelor de lumină a soarelui să-şi facă loc în jos. Iarba creştea din nou, transformându-se rapid într-un strat compact. Tufe de arbuşti creşteau în golurile largi dintre arbori, frunzele lor variind de la verde intens la un ametist închis. Edeard nu putea numi mai mult de câteva dintre fructele de pădure pe care le vedea, erau, probabil, zeci de soiuri.

Pe măsură ce lumina şi umiditatea creşteau, yi-muştele şi musculiţele înţepătoare începură să apară. Curând, li se învârteau deasupra capului în roiuri mari pentru a zvâcni apoi în jos, ciupind toate părţile de piele umană disponibile. Edeard îşi folosea în mod constant cea de-a treia mână pentru a le îndepărta.

Opriră căruţele lângă un râu mic şi îngrădiră genistarii. Apoi Melzar distribui, în sfârşit, cele cinci revolvere şi două puşti pe care le transporta. Majoritatea aparţineau satului, deşi Genril avea revolverul său, care, spunea el, se afla în familia lui încă de la sosire. Ţeava era mai lungă decât a celorlalte arme şi era făcut dintr-un metal alb, mult mai uşor decât oţelul solid pentru arme produs de Breasla Armurierilor din Makkathran.

– Făurit din nava însăşi, spuse cu mândrie Genril, verificând mecanismul. Chiar şi acela aluneca şi hârşâia cu o fineţe ce lipsea pistoalelor făcute în oraş. Primul meu strămoş a salvat o parte din corpul navei înainte ca mareele să o tragă în jos, în adâncul mării. A rămas în familia noastră încă de atunci.

– Rahat, pufni Obron. Asta ar însemna că are peste două mii de ani.

– Ei, şi? ripostă Genril în timp ce scurgea nişte ulei dintr-un recipient mic, frecând componentele pistolului cu o cârpă moale. Constructorii de nave ştiau cum să facă un metal cu adevărat puternic. Gândiţi-vă, idioţilor, trebuie să fi avut un metal puternic, nava a căzut din cer şi nu a fost distrusă, iar în universul din care au venit navele zburau între planete.

Edeard nu spuse nimic. Fusese întotdeauna sceptic cu privire la toată legenda asta despre navă. Deşi, trebuia să recunoască, era o legendă grozavă.

Melzar îşi atârnă una dintre puşti peste umăr şi veni cu o cutie de muniţie. Dădu apoi câte şase gloanţe de alamă fiecăruia dintre ucenicii care primiseră revolver.

– E destul, le spuse atunci când aceştia se plânseră că au nevoie de mai mult. Dacă nu poţi lovi un galby cu şase focuri, înseamnă că fie a ieşit din bătaia armei, fie îţi mănâncă fericit ficatul. Oricum, asta e tot ce veţi primi.

Doar cinci ucenici (inclusiv Genril) primiră arme. Edeard nu era unul dintre ei. Îi privea cu invidie, cum îşi împingeau gloanţele în camera revolverelor.

Melzar se ghemui pe vine şi începu să tragă linii pe pământ.

– Adunaţi-vă, le spuse. O să ne împărţim în două grupuri. Ţintaşii vor fi aliniaţi de-a lungul crestei de colo. Mâna îi flutură spre pădure, unde terenul se înălţa brusc. Restul vom acţiona ca hăitaşi. Vom forma o linie lungă, cu un capăt acolo, care va înainta într-o curbă mare, până când vom ajunge la acelaşi nivel cu primul ţintaş. Asta ar trebui să forţeze orice este mai mare decât un drakken să iasă în faţa noastră şi, să sperăm, în linia de tragere. Sub nicio formă, nimeni nu trece de primul ţintaş. Nu-mi pasă dacă vă este cel mai bun prieten şi folosiţi televorbirea, nu merge nimeni în faţa armelor. Aţi