– Da, domnule, răspunseră toţi în cor.

– Bine, atunci, după prima rundă schimbăm armele şi mergem în altă parte. Se uită în sus la cerul care începea acum să se înnoreze. Va fi suficientă lumină pentru a face asta de trei ori în această după-amiază, ceea ce va da tuturor o şansă de a folosi un pistol.

– Domnule, tata mi-a spus că numai eu pot utiliza pistolul nostru, spuse Genril.

– Ştiu, replică Melzar. Ai să-l păstrezi cu tine, dar fără muniţie atunci când vei fi în linia de hăitaşi. Acum, dacă vă aflaţi în linia de hăitaşi, trebuie să vă păstraţi în limita percepţiei prin televedere a celor aflaţi de fiecare parte a voastră. Asta înseamnă că vreau să păstraţi nu mai mult de şaptezeci de metri distanţă între voi. Ordinele de pornire, oprire şi adunare vor fi emise vocal şi în televorbire. Le veţi retransmite în ambele forme, de-a lungul liniei. Vă veţi supune de fiecare dată. Linia hăitaşilor va folosi trei ge-lupi pentru a pune galby pe fugă. De această dată, Edeard şi Alcie vor controla câte unul, iar eu îl voi lua pe al treilea. Nimeni altcineva nu le va da comenzi, nu vreau să-i derutăm. Alte întrebări? Nu. Bine. Să mergem, şi fie ca Madona să ne zâmbească!

Edeard chemă unul dintre ge-lupi şi îşi luă locul în grup, în urma lui Melzar. Toran, unul dintre fermieri, îi conducea pe purtătorii de armă în sus, spre creasta pietroasă.

– Nu văd ce rost are să facem asta, se plânse Fahin posac, în timp ce mergea alături de Edeard. Am tot făcut trageri cu pistolul la ţintă în afara zidurilor satului şi animalele astea nici nu sunt comestibile.

– Tu nu asculţi nimic? spuse Janene. Toate astea sunt ca să căpătăm experienţă. E o diferenţă imensă între a trage la ţintă şi a fi aici în pădure cu creaturi periculoase de jur împrejur. Consiliul bătrânilor trebuie să ştie că se poate baza pe noi pentru a apăra satul în caz de urgenţă.

Numai că Melzar ne-a spus că familiile nomade nu sunt o ameninţare, gândi Edeard. Şi atunci, pentru ce este de fapt zidul de apărare al satului? Trebuie să-l întreb pe Akeem când mă întorc acasă.

– Şi ce se întâmplă dacă galby nu se îndreaptă spre linia de tragere? întrebă Fahin. Ce se întâmplă dacă vin spre noi? Îşi prinse şi mai strâns tolba, ca şi cum l-ar fi putut proteja de animalele pădurii.

– Nu vor veni, spuse Edeard. Vor încerca să ne evite, pentru că suntem atât de mulţi.

– Da, în teorie, mormăi Fahin.

– De dragul Madonei, încetează să te miorlăi, exclamă Obron. Melzar ştie ce face. A făcut lucrul ăsta cu fiecare caravană în ultimii cincizeci de ani. În plus, galby nu sunt atât de periculoşi. Chiar dacă par fioroşi. Dacă vreunul vine la tine, foloseşte-ţi a treia mână ca să te protejezi.

– Şi dacă stârnim o ultravulpe? gemu ucenicul.

– Ultravulpile trăiesc pe câmpii, spuse Alcie exasperat. Nu sunt animale de munte. E mult mai probabil să întâlneşti una în Ashwell decât aici.

Fahin se strâmbă, deloc convins.

Pentru că se apropiau din nou de marginea pădurii, Melzar folosi televorbirea ca să le spună:

– Start pentru răspândirea în linie. Ţineţi minte, păstraţi-vă oamenii de pe ambele părţi în limita televederii. În caz că pierdeţi contactul, folosiţi neapărat televorbirea.

Edeard îl avea pe Obron într-o parte şi pe Fahin în cealaltă. Nu era prea încântat de asta. Dacă cineva ar fi fost s-o dea în bară, acela era Fahin. Lunganul nu era deloc făcut pentru acţiuni de teren, iar de la Obron nu se aştepta să-i ajute pe niciunul dintre ei. Dar cel mai rău lucru pe care-l poate face Fahin este să rămână în urmă. Nu e ca şi cum ar avea un pistol. Şi o să strige destul de tare, dacă nu ne mai poate vedea. Simţea ge-lupii aliniaţi de-o parte şi de alta. Starea de excitare îi umplea televedera. Mintea tuturor celor din linia hăitaşilor sclipea de emoţia anticipării.

Se deplasară înainte, răspândindu-se încet, dirijaţi de Melzar până când se formă linia. Copacii erau înalţi din nou, baldachinul de întuneric verde izolându-i pe ucenici de cerul noros.

– Mergi înainte, ordonă Obron.

Edeard zâmbi şi repetă instrucţiunea pentru Fahin, care se strâmbă.

Edeard era mulţumit că îşi păstrase cizmele noi în picioare. Solul pădurii era presărat cu beţe ascunse printre tufele rebele de iarbă, pământul fiind denivelat de o mulţime de pietre ascuţite. Gleznele i se umflaseră acolo unde îl rodea pielea nerodată. Cu toate acestea însă îi protejau destul de bine picioarele.

Mătură cu televederea terenul din faţa lui, deplasându-se în ritm lent, asigurându-se că linia rămânea dreaptă. Melzer le ordonă să înceapă să facă zarvă. Obron striga cât putea de tare, în timp ce Fahin dădea drumul câte unui fluierat ascuţit. Edeard luăt un băţ gros şi începu să lovească trunchiurile de copaci pe lângă care trecea.

Erau mai multe tufe în această parte a pădurii. Zebraghimpi mari cu frunzele lor monocrome cu model şi fructele albe mâloase (extrem de otrăvitoare), tufişuri de frunze-cărbune ca nişte nori negri de nepătruns ghemuiţi la pământ. Creaturi mici îi intrau în raza televederii, ţâşnind din calea oamenilor. Nimic suficient de mare pentru a fi un drakken, darămite un galby. Solul deveni moale sub picioarele lui, un lut umed din care mustea apa la fiecare pas. Simţea puternic în nas mirosul de frunze putrede. Era sigur că putea detecta şi sporii ciupercilor.

Obron era în afara razei vizuale acum, undeva în spatele tufişurilor. Televederea lui Edeard îl reperă de cealaltă parte a trunchiurilor dense.

– Apropie-te un pic, îi televorbi el.

– Bine, bine, îi răspunse Obron nonşalant.

O undă de excitare străbătu linia. Undeva, spre capătul lui Melzar, un galby acceleră, dar nu chiar