în direcţia liniei de tragere. Inima lui Edeard începu să bată mai repede. Ştia că zâmbeşte, dar nu-i păsa. Ăsta era genul de lucru pe care şi-l dorise încă de când aflase că va însoţi caravana. Existau galby aici! Avea o şansă de a hăitui unul şi, dacă era într-adevăr norocos, poate chiar să-l împuşte mai târziu.

Ceva trecu iute pe deasupra lui. Edeard îşi concentră televederea în sus la timp pentru a vedea câteva păsări săgetând prin bolta de frunze. Era un desiş în faţă, o grămadă densă de zebraghimpi, chiar genul de loc pentru un cuib de galby. Trecu cu televederea prin el, dar erau zone întunecate şi margini abrupte mici de care nu putea fi sigur ce sunt. Îşi trimise ge-lupul să se strecoare prin tufişuri în timp ce el le ocolea prin exterior. Acum nu-l putea vedea pe Fahin, televederea percepea însă mintea băiatului.

Neliniştea îl lovi cu putere, echivalentul mental al unui duş cu apă îngheţată. Dintr-odată, toată plăcerea se evaporă. Degetele îşi pierdură efectiv controlul asupra băţului, iar picioarele i s-au îndoit sub el. Ceva groaznic se întâmpla. Ştia.

– Ce-i asta? exclamă uluit. Era înspăimântat. Ba, şi mai rău, era înspăimântat de faptul că e înspăimântat. Treaba asta n-are niciun sens.

În mijlocul desişului, ge-lupul pe care îl controla îşi ridică şi el capul, mârâind ca răspuns la tumultul ce i se propaga de-a lungul contactului fin de televorbire.

– Edeard? chemă Fahin. Ce nu e-n regulă?

– Nu ştiu.

Edeard îşi trase braţele pe lângă genunchii îndoiţi, făcându-se ghem. Îşi închise instinctiv a treia mână în jurul lui, formând cel mai puternic scut de care era capabil. Madona, ce se întâmplă cu mine? Îşi împinse televederea cât putu mai departe şi mătură împrejurimile în cerc de parcă ar fi fost un fel de fascicul luminos. Trunchiurile copacilor erau prea dense pentru a obţine orice fel de imagine decentă a ceva chiar din imediata apropiere.

– Ce-i cu tine? întrebă Obron.

Tonul său mental era nimicitor.

Edeard putea simţi ezitarea ambilor ucenici. Ge-lupul se răsucea în jur, încercând să iasă din desiş şi să se înapoieze la el. Frunzele uscate foşniră, iar el se întoarse, ridicând băţul în apărare.

– Cred că e cineva aici.

Îşi dirijă televederea în direcţia din care credea că venise sunetul, concentrând-o cât de tare putea. Erau câteva creaturi minuscule, rozătoare care goneau de-a lungul solului pădurii. Zgomotul ar fi putut veni de la ele…

– Ce vrei să spui cu „cineva“? întrebă Fahin.

– Cine?

Edeard scrâşnea din dinţi în efortul de a-şi extinde televederea la limita maximă.

– Nu ştiu, nu-i pot percepe.

– Hei, rămânem în urmă, televorbi Obron nerăbdător. Haide, mişcaţi-vă!

Edeard se uită înapoi spre arbori. E o prostie. Dar nu-şi putea alunga spaima. Aruncă o ultimă privire la pădurea din spatele lui, apoi se întoarse. Săgeata ieşi dintre copacii goi din stânga sa, mişcându-se atât de repede încât nu apucă să o vadă, numai televederea lui prinse o mică undă de mişcare. Scutul i se întări în timp ce el tresări de uimire, mintea ţipându-i şocată.

Săgeata îi lovi pectoralul stâng, dar scutul telekinetic rezistă. Forţa de impact fusese suficient de puternică încât să-l împingă în spate. Ateriză pe fund. Săgeata ateriză în lutul şi buruienile de lângă el – un ax lung înnegrit, cu pene de şoim subţiri verde-închis şi un vârf de metal ghimpat din care picura un lichid violet gros. Edeard se uită la ea îngrozit.

– Edeard?

Mintea îi era inundată de vocile telepatice. Părea că întreaga linie de hăitaşi striga mental la el, cerând un răspuns.

– Săgeată! transmise înapoi către ei cu toată forţa de care era în stare. Ochii nu i se mişcau de la proiectilul de lângă el, arătând-o tuturor. Săgeată otrăvită!

O minte se materializă la treizeci de metri distanţă, aruncând scântei vii de safir în mijlocul umbrelor aglomerate gri care alcătuiau pădurea în viziunea eterică a lui Edeard.

– Huh?

Edeard îşi zvâcni capul în jur. Un om ieşea din spatele unui copac, îmbrăcat într-un fel de mantie zdrenţuită, care avea aproape aceeaşi culoare ca şi trunchiurile pădurii. Părul lui era sălbatic, lung şi împletit, murdar de noroi roşu-închis. Mai mult noroi era uns pe faţa lui şi pe barba turtită. Mintea îi mârâia de furie şi nedumerire. Întinse o mână peste umăr şi scoase o altă săgeată din tolbă. O strecură cu uşurinţă în cel mai mare arc pe care Edeard îl văzuse vreodată, ţintind în timp ce-şi trăgea braţul înapoi.

Edeard ţipă şi cu vocea, şi cu mintea, un sunet pe care-l auzi replicat de-a lungul întregii linii de hăitaşi. Chiar şi atacatorul tresări în timp ce dădea drumul săgeţii.

Ucenicul îşi împinse mâinile afară, o mişcare pe care o însoţi cu cea de-a treia mână, folosindu-şi toată puterea. Săgeata explodă în aşchii înainte de a fi acoperit jumătate din distanţa dintre ei.

De data aceasta omul pădurii era cel care radia şoc în eter.

– Bandiţi. Apelul lui Melzar răsună slab în jurul lui Edeard, vorbit şi telepatic. E o ambuscadă. Grupaţi-vă şi combinaţi-vă puterile. Ecranaţi-vă. Toran să ne ajute!

Edeard se chinui să se ridice în picioare, vag conştient de strigătele şi pulsurile emoţionale potenţate de adrenalină care reverberau în întreaga pădure. Mai mulţi bandiţi ieşeau din ascunzători trăgând cu arcul. Mintea lui ajunse la ge-lup, dirijându-l cu frenezie. Nu mai era timp. Omul pădurii îşi aruncase arcul la pământ şi alerga spre el. Un cuţit îi sclipea în mână.

O lovitură telekinetică aproape îl aruncă pe Edeard înapoi la pământ. O contracară cu uşurinţă, senzaţia de forţă alunecându-i pe piele ca nişte degete de gheaţă. Banditul încerca să-i stoarcă inima, o metodă de atac despre care vorbeau ucenicii cu veneraţie şi nelinişte atunci când se întâlneau în Ashwell. Folosirea telekineziei în interiorul corpului cuiva era tabuul