Acum, un bandit se îndrepta cu viteză spre Edeard. Cuţitul era pregătit. Pofta de a ucide înfierbântându-i mintea, iar a treia mână luptând să-i asalteze organele vulnerabile.

Frica de mai devreme îl părăsise pe Edeard. Nici nu se mai gândea la ceilalţi. Un maniac încerca să-l omoare. Ăsta era tot universul. Şi, după cum îi explicase Akeem în timpul mult-prea-scurtelor lor sesiuni cu privire la tehnicile de apărare telekinetice, nu exista niciun lucru precum o lovitură de dezactivare.

Edeard se propti pe picioare cu braţele lăsate pe lângă corp, închizând ochii. Îşi modelă a treia mână aşteptând. Tropăitul picioarelor goale ale banditului pe podeaua pădurii ajunse la urechile lui. Aşteaptă. Urletul violent al omului începu. Cuţitul se ridică, ţinut de degete cu încheieturile albite. Aşteaptă… judecă o clipă. Televederea îi revelă perfect omul din profil, percepându-i chiar şi muşchii de la picioare întinzându-se la limită când începură saltul. În orice secundă…

În opinia lui Aaron, pentru Riasi fusese benefic să fie deposedat de statutul de capitală. Îşi păstrase marile structuri caracteristice oricărei capitale, ca şi vastele parcuri publice, o reţea de transport bine finanţată şi facilităţi excelente de agrement. Pe de altă parte, odată cu ministerele şi birocraţii lor mutaţi peste ocean în Makkathran2, stresul şi agitaţia dispăruseră din viaţa de zi cu zi. La fel şi costurile mult prea mari ale locuinţelor. Ceea ce rămăsese era un oraş bogat cu toate facilităţile posibile. În consecinţă, populaţia sa profita de situaţie şi se distra.

Asta făcea lucrurile mult mai uşoare pentru Aaron. Zborul cu taxiul de la Makkathran2 durase nouă ore. Aterizaseră în portul spaţial, una dintre sutele de sosiri identice. Din fericire, Corrie-Lyn petrecuse cea mai mare parte a călătoriei dormind. Când se trezise, făcuse placidă tot ce îi spusese el, aşa că se deplasaseră prin vastul terminal de pasageri pe covoarele rulante, vizitând aproape fiecare hol de aşteptare existent. Abia atunci se întorseseră la taxi şi făcuseră o excursie la clădirea vechiului Parlament din centrul oraşului. Era deja dimineaţa târziu, cu o mulţime de activităţi în cartierul înconjurător. Schimbaseră taxiul din nou. Apoi, din nou. Trei taxiuri mai târziu aterizaseră, în cele din urmă, într-o zonă rezidenţială de pe malul de est al râului Camoa.

În timpul zborului de la Makkathran2, Aaron închiriase un apartament situat la parter într-un turn de cincisprezece etaje. Era destul de anonim, o casă de siguranţă aşa cum o considera el. Lui Corrie-Lyn, probabil, i se părea sigură. Aaron ştia că numeroasele sale călătorii cu taxiul şi plata cu moneda nedetectabilă pentru apartament erau chestii de amator. Oricare ofiţer de poliţie oarecum decent le-ar fi putut lua urma în mai puţin de o zi.

Timp de două zile nu făcuse nimic. Corrie-Lyn avusese nevoie de o zi numai ca să se trezească din beţie. Îi permisese să comande tot ce dorise ea cât timp fusese vorba despre haine şi alimente, dar îi interzisese orice fel de alcool sau de aerosoli. A doua zi, nu făcuse decât să stea bosumflată, stare exacerbată de o mahmureală monstruoasă. El ştia că era şi o mare traumă implicată şi că încerca să se împace cu ce se întâmplase cu echipa căpitanului Manby. În noaptea aceea o auzise plângând în camera ei.

Aaron decisese să facă tot ce-i stătea în putinţă cu micul dejun în dimineaţa următoare pentru a încerca să-i schimbe starea de spirit. Combinase cele mai sofisticate sinteze ale unităţii culinare cu mâncăruri proaspete de la un local de delicatese. Masa începuse cu un fruct albastru de Olberon, urmat de pâine prăjită cu banane caramelizate. Felul principal erau clătite din hrişcă cu ouă de raţă prăjite, ciuperci Uban la grătar şi şuncă afumată Ayrshire, acoperită cu o omletă delicată cu caviar. Ceaiul Assam era autentic şi era singurul lucru pe care îl putuse bea vreodată dimineaţa, care nu era cea mai bună parte a zilei pentru el.

– Wow, spuse Corrie-Lyn admirativ. Venise agale din dormitor cu ochii vineţi, îmbrăcată într-un halat pufos de prosop albastru. Mâncarea îi captase imediat atenţia.

– Este şi zahăr pentru fructe, îi zise el. Este rafinat din tuberculi Dranscome, cei mai buni din galaxie.

Corrie-Lyn scutură puţin din pulberea argintie peste fructul albastru şi încercă o bucată.

– Hmm, e bun. Mai luă o linguriţă.

Aaron, aşezat în faţa ei, sorbi din ceai. Masa se afla lângă un perete-fereastră, permiţându-le să vadă râul. Mai multe barje oceanice mari erau acostate chiar deasupra apei clipocinde. Traficul fluvial mai mic se desfăşura ocolindu-le. Nu le vedea, era cu ochii pe halatul ei deschis în faţă, care îi dezvelea panta sânilor. Fermi şi excelent modelaţi, îi admiră el vesel. Avea, cu siguranţă, un corp grozav. Privirea îi alunecă în jos, spre picioare, pentru confirmare. Nu existau directive mentale de niciun fel cu privire la sexul cu ea. Bănuia, deci, că admiraţia hormonală îi aparţinea întru totul. Asta îl făcu să zâmbească. Normal până la urmă.

– Nu eşti agent de leasing de nave, spuse Corrie-Lyn brusc, cu o expresie iritată.

El realiză că-şi lăsase ceva din sentimente să se prelingă afară, în gaia-câmp.

– Nu.

– Şi atunci, ce eşti?

– Un fel de agent secret, cred.

– Crezi?

– Da.

– Nu eşti sigur?

– Nu chiar.

– Ce vrei să spui?

– Destul de simplu. Dacă nu ştiu nimic, nu pot dezvălui nimic. Sunt doar lucruri pe care ştiu că trebuie să le fac.

– Vrei să zici că nu ai deloc amintiri despre cine eşti?

– Nu chiar, nu.

– Ştii pentru cine lucrezi?

– Nu.

– Deci, cum ştii că trebui să lucrezi pentru ei?

– Poftim?

– De unde ştii că nu lucrezi pentru Imperiul Ocisen, că nu ajuţi la distrugerea Marii Confederaţii? Sau, dacă eşti un agent rămas de pe Starflyer?