— Cine-i aici?

— Eu, răspunse un glas gros, împrăștiindu-se în întuneric pe niște aripi nevăzute.

— Ionică? murmură Ana într-o izbucnire de fericire, agățându-se de dânsul și repetând printre lacrimi: Ionică! Ionică!

— Am așteptat să plece George, răsună iarăși glasul lui Ion cu o tremurare de părere de rău. De câte ori am tot așteptat așa, iar tu, Ana...

Se întrerupse ca și când i s-ar fi înfipt un cuțit în beregată.

— Hai în casă, Ionică, scânci fata, trăgându-l de mâneca sumanului. Pe urmă, aducându-și aminte de tatăl său, care ar scula tot satul în tălpi să știe că i-a adus pe Ion în casă, adăugă mai plângătoare: Ori barem în ogradă... pe prispă... Vino!...

Ion nu intră. Atâta voise: să-l vadă ea și să știe hotărât că n-a părăsit-o. Așa își chibzuise dânsul calea pentru a sili pe Baciu să i-o dea. Ca să izbutească, trebuie s-o ia domol. Altfel i se primejduiau planurile... Acuma știa bine cum are să-l silească. Numai să nu-și piardă răbdarea. Graba strică treaba. Fără dibăcie și șiretenie nu ajungi la mal niciodată.

Îi zise repede, scurt: „noapte bună” și se pierdu în beznă înainte ca Ana să mai fi putut răspunde. Dar pașii i se mai auziră pe uliță, leopăind rar prin noroi, îndepărtându-se din ce în ce până ce se stinseră de tot. Buzele fetei bâlbâiră rugătoare în singurătatea ce o învăluia:

— Ionică! Ionică!...

Rămase totuși cu o mulțumire mare în suflet. S-a întors la ea, vasăzică o iubește!... Poate că niciodată n-a avut visuri mai frumoase ca în noaptea aceasta...

De a doua zi, Ana parcă ar fi fost alta. Fața i se îmbujoră de o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag și simțea o nevoie ciudată de a arăta lumii întregi că e fericită.

George, observând îndată schimbarea, s-a bucurat mai întâi crezând că s-a dat pe brazdă. Ana nu mai ofta și nu mai lăcrima. Părea însă grozav de nerăbdătoare și stătea ca pe niște spini, parcă de-abia ar fi așteptat să-l vadă urnindu-se... Gândindu-se mai bine, George își zise pe urmă că trebuie să fie ceva la mijloc. Și gândindu-se iar, îi fulgeră prin minte: „Ion!”

Vru să-l îndepărteze și nu mai putu. În urechi îi vâjâia ca o bătaie de ciocane:

— Ion!... Ion!... Ion!...

2

Când, a doua zi, straja îi aduse citația, Ion strânse din umeri nepăsător, întrebă în ce zi e judecata, căci nu pricepea scrisul unguresc, și o dădu Zenobiei s-o pună bine, după grindă, ca să nu uite sorocul. Numai o clipă și-a zis: „adică tot e adevărat?” și pe urmă nici nu s-a mai gândit la Simion Lungu, cum de altfel nu se gândise nici până acuma. Seara se duse iar la Ana. Și de-aci încolo mereu...

Glanetașu s-a speriat de citație și l-a cicălit destul să dea fuga la domnul învățător, să se roage să-l povățuiască cum și ce să facă. Herdelea era doar tot atât de vestit că știe legile mai bine ca orice avocat, pe cât era de prețuit pentru că nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dânsul. Altădată Ion alerga cu toate fleacurile să-i ceară sfaturi sau să se înțeleagă măcar cu domnișorul Titu; de ce nu s-ar duce acuma când e vorba de judecată și când se știe că judecătorii nu glumesc? Vorbele bătrânului însă nu s-au lipit de dânsul. Gândurile lui acuma erau toate și mereu la Ana. Până ce nu va fi silit pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă, împreună cu toată moșia, nu mai voia să audă nimic...

Ziua judecății cădea într-o joi. Fiind bâlci în Armadia, Ion a plecat laolaltă cu părinții săi, care duceau două mierțe de porumb, să le vândă, ca să mai plătească din dări, deoarece primarul începuse a umbla prin sat, întovărășit de practicantul notarului, luând zăloage de la cei ce erau rămași în urmă.

Zâmbea un soare bătrânesc de toamnă, învăluind hotarele într-o lumină galbenă, potolită, care încălzea tocmai cum îi place omului mai bine. Sub îmbrățișarea blândă a razelor pământul amorțit parcă respira iar mai zdravăn, copacii își răsfirau mai tihniți frunzele arămii. Șoseaua uruia neîncetat de căruțele care se întreceau s-ajungă mai curând la bâlci. Pripăsenii, mergând mai toți pe jos, cu saci sau desagi în spinare, pășeau voinicește și vorbeau tare de răsunau râpile și pădurile.... În Jidovița cârciumarii botezau rachiul, pregătindu-se pentru după-amiază când oamenii, la întoarcere, se vor opri cu toții să închine câte un pahar de mulțumire c-au vândut sau cumpărat ce au putut...

Armadia începe îndată la câteva sute de pași dincolo de podul de peste Someș. Un orășel lunguieț, împrăștiat pe țărmul râului până la poalele dealurilor, urcându-se chiar și pe coastă cu casele. De departe strălucește mândră biserica cu două turnuri și clădirea liceului românesc, podoabele cele mai de seamă ale Armadiei și ale întregului ținut. De altfel tot târgușorul e trei-patru străzi care se întâlnesc într-o piață largă, în fața bisericii.

Glanetașu, cu Zenobia și cu Ion, o apucă pe lângă Someș, fiindcă-i calea mai scurtă, și ies lângă școala primară românească în strada Liceului. În dreptul judecătoriei, care se află peste drum de o bisericuță veche catolică, Ion se oprește și trece desagii cu porumb în spinarea mamei sale. Își dau întâlnire în piață și apoi bătrânii pornesc înainte, iar feciorul rămâne pe trotuarul de lespezi lucii, scuturându-și hainele de perii ce-i luase de pe desagi.