În secunda în care își luă ochii de la el, Gaspard dădu un șut scaunului de sub ea, iar ea căzu direct pe un umăr. Rămase fără aer în plămâni, iar durerea îi cuprinse toată partea pe care căzuse.

– Curvă mincinoasă! Știu despre Șoarecele Alb din Marsilia. Din cauza ei au murit oameni, în timp ce ea sărea într-un picior și cheltuia banii pe care îi avea de la soțul bogat și bătrân. Nimeni din Auvergne n-o să plătească să-ți faci tu coafura și s-o faci pe soldatul.

Încercă să respire.

– Soțul meu este un erou, căcat cu ochi ce ești.

N-avu destul aer în piept să zică asta mai tare.

Gaspard se uită la ceva ce ținea în mână. Se lăsă pe vine lângă ea și i-o arătă. Verigheta ei.

– Și-atunci de ce era asta în rucsac și nu pe degetul tău?

– Dă-o-napoi! Acum suna ca un copil tachinat în curtea școlii. Am dat-o jos ca să nu-mi rup degetul când am sărit din rahatul ăla de avion, mitocanule.

Dădu tare cu piciorul, dar el fu pe fază și se trase într-o parte, lovind în același timp un scaun răsturnat.

Nancy era pe spate, cu mâinile încă legate la spate. Își trase picioarele la piept, pregătită să se ridice în genunchi, dar el se puse cu toată greutatea peste șoldurile ei. Clipi. Simți ceva cald pe față. Sânge. De la lovitura pe care o primise în cap mai devreme. Îi curgea în ochi, orbind-o și înțepând-o.

Gaspard se aplecă spre ea, ținând verigheta între arătător și degetul mare.

– Ce ne împiedică să te omorâm chiar acum? Putem să luăm teancul ăla frumușel de franci pe care îl ai ascuns în căptușeala de la geantă, să te îngropăm sub podea și să zicem că nu ai mai ajuns niciodată. Se pare că ai adus o căciulă de bani cu tine. Poate chiar trimitem inelul ăsta în Marsilia. Dacă bietul tău soțior supraviețuiește, poate își găsește una și mai drăguță căreia să i-l dea.

Se așeză mai bine, iar Nancy simți cum coapsele lui îi presau șoldurile. Trase aer în piept și vorbit suficient de tare încât s-o audă și oamenii lui.

– Ar fi ultimii bani pe care îi mai primești din Londra dacă faci asta. Ei știu că am aterizat în siguranță, le-am făcut semn că am ajuns la locul de întâlnire. Dacă vrei arme, dacă vrei mai mulți bani decât mărunțișul pe care îl am eu în geantă, va trebui să ai de-a face cu mine. Nu vrei mai bine să te duci dracu’ și să mă lași să-mi fac treaba? Dacă oamenii tăi nu vor mitraliere, bocanci de armată și mai multe țigări decât pot să fumeze, bănuiesc că sunt alții care vor.

El se uită în sus către cineva pe care ea nu putea să-l vadă.

– E adevărat? A făcut semn avionului?

La naiba! Tardivat era în cameră. Știa foarte bine că nu trimisese nici un semnal. El fusese cu ea din prima clipă în care aterizase în mizeria aia de copac.

– Făcea semne când m-am întâlnit cu ea.

Vocea lui Tardivat se auzi neutră și plictisită.

– Scroafa, spuse Gaspard.

Îl văzu cum își pregătește pumnul. Nu se putea apăra. Încă o explozie de durere și apoi liniște.

Tardivat era acolo când se trezi. Erau în continuare în hambar, dar se înnoptase. Văzu cufere vechi și mobilă stricată de-a lungul pereților. Deci ăsta era cimitirul tuturor lucrurilor stricate și inutile. Cineva, probabil Tardivat, îi dezlegase încheieturile și gleznele și pusese o pătură peste ea. Când o văzu că deschide ochii, Tardivat îi întinse bidonul cu apă și ea bău cu poftă. Îi mulțumi și i-l dădu înapoi. El îl luă înapoi dând din cap și băgă mâna în buzunarul de sus de unde scoase verigheta ei.

Nancy întinse mâna, iar el îi dădu drumul în palmă. Se luptase cu un locotenent fără barbă și cu o secretară cu față de topor ca să poată s-o ia cu ea. Slavă Domnului că Henri nu luase ceva gravat sau prea bătător la ochi. Inelul ei de logodnă înțesat cu smaralde îl pierduse când fugise din tren. Dar inelul ăsta simplu, de aur, îl ținuse pe deget. Își aminti de atingerea degetelor lui lungi și reci când i-l trecuse peste încheietura inelarului, în primăria din Marsilia, și amuzamentul afectuos din privirea lui. Și-l puse din nou pe deget. Poate că nu ar fi trebuit să se căsătorească. La început locuiseră împreună, iar ea era madame Fiocca pentru servitoare și cunoscuți. Spuseseră că vor aștepta până se termină războiul, după care deveniseră nerăbdători, stabiliseră o dată și făcuseră pregătirile pentru petrecere. De ce? Ascultau știrile de la BBC despre ferocitatea luptelor din Rusia, iar ea aproape că o pățise ducând niște documente în Toulouse. Nu avuseseră curaj să aștepte.

–