Pot să te duc la o fermă unde să-ți ofere un pat pentru la noapte, spuse Tardivat. Știu și un operator în Clermont-Ferrand. Ar putea transmite un mesaj către Londra, să te scoată de aici.

Ea dădu din cap.

– Nu mă duc nicăieri, Tardi.

– O să te omoare în alt fel, căpitane Wake. O să inventeze altă poveste – da, a ajuns aici, dar a fost omorâtă de o patrulă sau ceva de genul ăsta.

– Spune-mi Nancy. Unde e rucsacul meu?

El dădu din cap spre rucsac. Nancy se ridică în picioare și se duse să-l ia. Fusese întors cu fundul în sus și rearanjat în grabă. Poșeta ei era încă acolo, la fel și banii. Ciudat. Bănui atunci că Gaspard avea mai întâi să-și pună planul în aplicare înainte să încerce ceva. Scoase totul și apoi le reîmpachetă cu grijă: două cămăși de noapte brodate, o pernă de satin roșie, după care schimburile obișnuite de lenjerie, o ținută simplă de nevastă din Auvergne cu venituri modeste, pantofii ei cu toc dacă trebuia să ia trenul sau să se ducă într-un oraș, peria de păr și cosmetice. Începu să se aranjeze. Îndepărtă sângele cu un pic de apă din bidonul lui Tardivat și batista ei. Tăietura de pe frunte era lungă, dar nu foarte adâncă, și era chiar sub linia părului. Nu avea nevoie de cusături.

Se dădu cu rujul V de la Victorie cu ajutorul oglinjoarei de la Buckmaster când observă că Tardivat lucra la parașuta de mătase.

– Faci ceva pentru soția ta?

El dădu din cap.

– Te simți vinovat că ai lăsat-o singură cât lupți?

El nu ridică privirea dintre cusături.

– Ăsta e al doilea război mondial în douăzeci de ani. Toți suntem vinovați.

Ea își ridică bărbia și își dezveli dinții ca să vadă dacă sunt pătați de ruj. În regulă.

– Cum crezi că o să încerce să mă omoare?

– Știu că ești antrenată. Probabil se vor da drept prieteni și te vor omorî când dormi.

Vocea lui era foarte nonșalantă.

– Mai sunt și alte grupuri de Maquis în zonă? Vreun alt lider cu care pot să vorbesc?

– Un bărbat pe nume Fournier, pe platoul de lângă Chaudes-Aigues. Pe partea cealaltă a văii. Nu prea se înțelege cu Gaspard. Dar el are doar treizeci de oameni și trăiesc ca sălbaticii.

Nancy își întinse umerii. Încă o mai dureau brațele și simțea cum îi apar vânătăi pe o parte. Creierul îi era bolnav și pierdut. Să-i ia dracu’.

– Mă duci la el?

– Acum? întrebă el și începu să-și strângă trusa de croitorie.

– Într-un minut. Vreau să cinez cu gazdele mele mai întâi.

În jur de o sută de Maquis stăteau adunați în jurul unui foc, aplecați asupra unor gamele cu un soi de tocană împuțită servită dintr-un ceaun improvizat. Gaspard stătea în lumina focului, cocoțat pe o ladă, în timp ce oamenii lui se așezaseră în jur ca niște discipoli. O văzu pe Nancy imediat și încet-încet toți ochii se întoarseră spre ea.

Un om se ridică de la picioarele lui Gaspard și luă o farfurie cu tocană de la bucătar, după care i-o aduse ei. Era un bărbat arătos, de vreo 25 de ani, cu niște ochi căprui imenși și o constituție atletică. Îi oferi farfuria cu o mică înfloritură, făcând o plecăciune adâncă.

– Madame, iertați-ne neobrăzarea. Suntem de atâta timp în sălbăticie că am uitat cum să ne purtăm cu o doamnă.

Nancy îl văzu pe Gaspard cum se uită și rânjește.

Tânărul arătos continuă:

– Lăturile astea nu sunt demne de buzele dumneavoastră, iar limbajul companiei nu este adecvat urechilor dumneavoastră.

Nancy încă nu luase farfuria, dar zâmbi. Un zâmbet V de la Victorie de Elizabeth Arden, cald și recunoscător, uitându-se ușor în sus pe sub gene.

– Mulțumesc...?

– Franc, madame.

– Franc! Ce frumos din partea ta! zise ea și îi atinse brațul.

– Am reușit să găsesc o sticlă de vin cât de cât decent, poate o să facă mâncarea mai ușor de înghițit. Permiteți-mi să vă servesc în intimitatea cortului meu.

– Ce galant! murmură Nancy și continuă ridicându-și puțin vocea. Noul plan fiind să mă amețești un pic până ațipesc și după aia să mă strângi de gât și să-mi furi banii?

Franc clipi.

– Madame, eu...

– Pe urmă să transmiți către Londra dacă vin să pună întrebări că m-am rătăcit prin pădure și m-au mâncat lupii ca pe Scufița Roșie? Sunteți proști rău.