Tânărul rămase înmărmurit și încercă să-și șteargă tocana din ochi.

– Târfo!

– Ba bine că nu, dar cât sunt aici o să mi te adresezi cu căpitane Wake, pentru că ăsta e gradul pe care l-am câștigat cât vă jucați voi prin pădure.

Se întoarse spre Gaspard.

– Pe unde sunt rutele voastre de evadare? Unde sunt punctele de observare? Am văzut fete ghizi care conduceau mai bine tabăra. Ai prea mulți oameni aici în câmp deschis și nici cea mai vagă idee ce să faci cu ei în afară de furat oi. Pentru ce ești aici, nu ca să te lupți cu nemții?

Toți se uitară țintă la ea în liniște, reticenți.

Se duse la Gaspard, care era cocoțat pe lada lui. El se holbă la ea, mestecând cu falca lui masivă în continuare la zeamă.

– Mă urc pe platou. Oamenii lui Fournier o să fie cei mai bine înarmați, cei mai bine pregătiți luptători pe o rază de optzeci de kilometri într-o lună. Voi sunteți o gașcă de amatori și asta o să rămâneți. Vorbi mai tare din nou. Când vă săturați să faceți foamea și să frecați menta pe-aici, veniți să vă alăturați. Până atunci, să vă ia naiba!

Scuipă o flegmă solidă, destul de mare, cu un pic de sânge în ea, în tocana lui Gaspard, după care se întoarse la ușa hambarului, își luă rucsacul și porni prin întuneric fără să se uite în urmă, începând să urce panta. Se opri la lizieră și se odihni cu capul sprijinit de trunchiul tânăr al unui mesteacăn. Trunchiul tremură în spatele ei. Pași. Un om. Un chibrit scăpără și îl văzu pe Tardivat cum își aprinde o țigară.

– Asta nu e cărarea bună ca să ajungi pe platou, căpitane, spuse el cu blândețe.

– M-am gândit că o să-mi afecteze ieșirea dramatică dacă cer indicații, răspunse ea, încercând să nu se dea de gol că se simțea ușurată.

– Poate că ai dreptate. Îl simțea cum zâmbește. Tant pis, se mai adaugă doar doi-trei kilometri de mers. Ești gata?

– Sunt gata.

Capitolul 24

Eva Böhm era convinsă că a fost trasă pe sfoară. Femeia care îi vânduse cuferele pe care le împacheta acum ca să se întoarcă la Berlin cu Sonia avusese privirea aia franțuzească, morocănoasă și superioară în același timp, privirea pe care Eva o întâlnise de multe ori când locuitorii Marsiliei îi auzeau accentul german și franceza de școlăriță. Plătise prea mult. Fără îndoială. O să fie o ușurare să ajungă acasă.

Simți o zvâcnire de vinovăție. Nu era corect să se simtă ușurată când soțul ei rămânea în Franța printre țăranii și escrocii ăștia. Cu o săptămână în urmă, fusese informat că o să fie transferat în Auvergne, unde mii de francezi fuseseră lăsați de autoritățile corupte s-o ia la sănătoasa în loc să-și facă datoria și să meargă să muncească în Germania.

Acum, cufărul nu voia să se închidă ca lumea. Se chinuia cu încuietoarea, își agăță o unghie în ea și brusc o copleși dorința să plângă.

Era atât de nedrept.

– Mami?

Se întoarse și o văzu pe Sonia stând sfios în cadrul ușii, strângând în brațe iepurașul ei de jucărie.

– Ce e, draga mea?

– Nu-l lăsăm pe Dovlecel, nu-i așa? Markus îi dăduse iepurașului numele de Dovlecel și de fiecare dată când fiica ei îl rostea, Eva simțea cum îi crește dragostea în piept pentru amândoi. Își deschise brațele și Sonia veni șovăitor spre ea și își îngropă capul în gâtul ei. Mirosea a săpun de lămâie și pin.

– Evident că nu, draga mea. O să avem grijă de el. Dormi cu el în seara asta și când vine mașina mâine-dimineață, o să stea lângă tine pe banchetă până ajungem acasă. Fiica ei murmură ceva. Nu te-am auzit, ce-ai zis, iubire?

– Nu vreau să-l las pe tati singur. Te rog, putem să mergem cu el?

Își dorea să fi putut, dar erau mai în siguranță în Berlin. Sau cel puțin așa spera. Scrisorile pe care le primise de la rude și prieteni erau din ce în ce mai sumbre. Raidurile aeriene din Berlin, doar vești proaste din Rusia, eșecul lamentabil al aliaților Führerului. Încrederea ei în Hitler rămăsese aceeași, dar până și ea își făcea griji că o asemenea povară era prea mare pentru un singur om, chiar și pentru el.

Eva o strânse din nou în brațe. Markus se răstise la ea zilele trecute pentru că îl întrerupsese când citea rapoartele și ea ținuse minte. Evident că ținuse minte. Markus o adora, iar Eva nu putea să-și amintească dacă mai ridicase vreodată tonul la ele.

– Draga mea, te asigur că tati ar vrea să ne aibă pe amândouă lângă el mereu. Trebuie să crezi asta. I-a părut foarte rău