Simți cum Sonia aprobă. Fiica ei se ținea strâns de ea, iar Eva își schimbă poziția ca să se poată sprijini de cufăr și să-și întindă puțin picioarele pe covorul gros și deschis la culoare. Era o chestie atât de franțuzească să ai covoarele astea deschise la culoare, atât de nepractice.

– Așa e! Dar tatăl tău este o persoană foarte importantă, iar Führerul l-a rugat să facă o treabă foarte importantă pentru el, așa că trebuie să fim curajoase și să mergem acasă și să-l așteptăm până termină treaba.

– Într-adevăr.

Eva se uită în sus. Markus se sprijinea de tocul ușii, uitându-se la ele. Sonia se desprinse de Eva și fugi spre el, lăsându-l pe iepurașul Dovlecel și aruncându-și brațele în jurul picioarelor lui. El o luă în brațe și apoi îi întinse Evei mâna ca s-o ajute să se ridice. O să-i fie tare dor de el.

– Poți să iei cina cu noi, tati? întrebă Eva.

El o sărută, apoi o sărută și pe fiica lui.

– De-asta sunt aici! N-aș fi putut să ratez ocazia să cinez cu soția și fetița mea înainte să plec să fac treaba aceea importantă!

Sonia chicoti.

– Și vreau să vă fac cunoștință cu un nou prieten. O să vină cu voi la Berlin să vă țină companie cât sunt plecat.

Ieși înapoi în hol, iar Eva îl urmă. Acolo era o cușcă cu un puiuț de ciobănesc german, care dădea din coadă și lătra.

Sonia se zbătu din brațele tatălui ei și alergă înainte să deschidă cușca și să fie primită ca un eliberator de căței, cu onoruri sub formă de lătrături, lins pe față și mult dat din coadă.

Böhm o cuprinse pe Eva pe după mijloc în timp ce priveau.

– Markus, chiar așa? Un cățel? Acum?

– E învățat să nu facă în casă, garantez! Fața lui deveni serioasă. E puiul unui câine de pază. Ai grijă de el. Învață-l să nu aibă încredere în străini.

Ea își culcă obrazul pe tunica lui și trase adânc și încet aer în piept.

– Așa o să fac, dragul meu.

Capitolul 25

Tardivat nu scoase nici un cuvânt în timp ce mergeau, iar Nancy era foarte recunoscătoare. Urcușul era abrupt și adrenalina care o alimentase în ultimele ore începuse să se ducă. Durerea de cap îi făcea greață, iar vânătăile de pe umeri și coaste păreau din ce în ce mai dureroase cu fiecare pas. Deja dăduse greș. Buckmaster îi spusese să facă din trupele lui Gaspard niște luptători decenți, iar ea îi abandonase la mai puțin de 24 de ore de când aterizase în Franța. Avea un singur aliat, pe care îl câștigase cu prețul unei parașute și Dumnezeu știa cât avea să stea cu ea. Și oricum, ce putea să-i ofere lui Fournier ăsta? Niște bani, asta era adevărat, dar și ăsta ar fi putut la fel de bine s-o omoare. Unde dracului era Denden?

Probabil merseseră câteva ore bune când Tardivat se opri și se aplecă peste un zid jos de piatră, acoperit de licheni.

– Ne odihnim.

Era parcă și mai rău când se oprea, fiecare mușchi din corp dârdâia.

– Am nevoie de operatorul meu, spuse ea într-un final. A fost lăsat lângă Montluçon și trebuia să ne întâlnim în tabăra lui Gaspard.

Tardivat nu spuse nimic o clipă, apoi își trase nasul.

– Pot să trimit un mesaj în direcția aia. Să-i spunem încotro mergem.

Ea se uită la el pieziș. Putea să-i distingă vag silueta în întuneric, dar nu putea să-i citească expresia.

– Cum adică să trimiți un mesaj?

– Nemții nu prea au prieteni prin dealurile astea și, deși oamenii lui Gaspard sunt împiedicați și indolenți, din cauza lor, totuși, germanii tind să meargă pe drumurile principale. Mesajele se transmit aici la fel ca întotdeauna, de la un ajutor de fermier la altul, între femei. Deja știu că ești aici și de ce ești aici. O să le rugăm să se uite după un străin și să-i spună pe unde să se ducă. Rânji. Majoritatea jandarmilor din regiune o să-i dea indicații.

– Bine.

Nancy se ridică și corpul i se balansă. Doar brațul lui Tardivat sub cotul ei o ținu să nu se prăbușească de tot.

– Gata cu mersul în seara asta, spuse el ferm. E un staul de vaci peste culmea următoare. O să campăm acolo la noapte și eu o să trimit mesajul.

– Vreau să ajung la Fournier.

– Căpitane, ar fi mai bine, cred, să te întâlnești cu el când nu stai să te prăbușești. Prima impresie, nu?

Își întinse mâna în fața ei. Chiar și în lumina palidă a lunii o vedea cum tremură. Avea