– Bine atunci.

Când se trezi în zori, frigul se înăsprise. Își trase pătura peste umeri pentru încă o clipă de căldură. Puțea a fum și a animale. Deschise ochii. Clădirea pe care o nominalizase Tardivat pentru tabăra lor era un hambar scund din piatră. Își frecă palmele pe sub pătură și simți cum îi țâșnesc înțepături ca de ace prin tot brațul. Se gândi la patul ei din Marsilia, cearșafurile de in scrobite și pernele de mătase, cafeaua și croasantul care o așteptau, Claudette care trăgea draperia și jaluzelele, ca lumina și căldura Mediteranei să inunde camera. În timp ce Nancy își bea cafeaua în pat, Claudette îi pregătea baia, o întreba ce planuri are în ziua aceea și ce instrucțiuni avea. Henri pleca la birou în fiecare dimineață înainte să se trezească ea, dar mereu își punea mâna în golul pe care îl lăsase trupul lui în saltea și îi ura bună dimineața.

Acum era împuțită, în chinuri, într-un staul de vite și îi era atât de al dracului de frig că s-ar fi bucurat să se întoarcă vacile să mai încălzească puțin locul. Tardivat apăru în cadrul ușii, cu un snop de vreascuri sub braț. Hotărî că era cât se poate de rezonabil să se prefacă în continuare că doarme cât făcea el focul, iar apoi, când părea întețit ca lumea, „să se trezească“ cu un căscat teatral, să își tragă pernuța roșie de satin de sub cap și să o scuture de praf.

Tardivat rânji.

– Bună dimineața, căpitane.

– Bună dimineața. Avem ceva de mâncare? Aș putea să halesc și porcăria aia din carne de oaie pe care o mânca Gaspard aseară. Sunt lihnită.

El stătea turcește în fața flăcărilor. Își deschise rucsacul în care avea jumătate de baghetă, o bucată de brânză Cantal de culoare auriu-închis, care mirosea a pajiști de vară, și, Dumnezeu să-i dea sănătate, două sticle de bere.

– Îmi datorezi patruzeci de franci, spuse el în timp ce ea se târșâia spre el, cu fundul spre foc.

– Glumești!

El ridică din umeri, rupse o bucată de pâine și tăie brânza cu cuțitul.

– Trebuie să afle oamenii potriviți că un agent britanic cu bani e în zonă și e dispus să plătească pentru lucrurile de care are nevoie. Să dai mai mult decât face pe un mic dejun e un mod bun de a da sfară-n țară.

Nu zicea rău. Nancy nu răspunse până nu avu porția ei de pâine și brânză în mână și o sticlă de bere sprijinită pe coapsă.

– Voi, Maquis, n-aveți deloc simțul siguranței, nu-i așa?

Ridică iar din umeri.

– Oamenii de aici nu vor să le spună nimic nemților. Dacă ar face asta, toate animalele lor s-ar îmbolnăvi brusc și ar muri peste noapte.

Nancy încercă să mestece mai încet. Mâncarea era bună și mai mult decât bine-venită după cât de oribilă fusese ziua precedentă și frigul de peste noapte. Simțea cum vechea ei persoană începe să se destindă și să se trezească în coaja ei amărâtă.

– Nu știi cum sunt, spuse ea într-un final. V-au lăsat în pace până acum, dar cred că asta se va schimba. Când pun mâna pe un loc, nemții turbează. Fermierii o să-și țină gura dacă le e frică să-și piardă vitele, dar o să înceapă să vorbească dacă cineva pune un pistol la tâmpla copiilor lor.

Tardivat luă o pauză din mestecat și se holbă la ea. Părea că-i cântărește cuvintele.

– Ce vreau eu să spun, Tardi, e că trebuie să ai mare, mare grijă ce le spui oamenilor de acum. Dacă nu știu unde sunteți, sau ce faceți, nu vor trebui să mintă când se va întâmpla asta.

El dădu din umeri, dar Nancy presupuse că a băgat la cap.

– Ai trăit aici toată viața ta? îl întrebă ea după ce îi mai trecuse foamea și își potolise setea.

– Mare parte, spuse el. În afară de timpul cât am fost în armată. Tata era croitor în Aurillac. De la el am învățat meserie. Soția mea e dintr-o familie de fermieri, așa că la început, după ce ne-am căsătorit, stăteam câteva săptămâni pe an pe pământul lor. E un pământ bun. Merită să te lupți pentru el.

Se uită la el cum mânca și își dădu seama, după cum savura pâinea asta cu brânză, că nu se bucurase niciodată de un homar și de un pahar de șampanie. Pe de altă parte, trecuse foarte mult timp de când îi mai fusese cu adevărat foame. Poate că ar fi putut să se lupte și pentru Franța asta, Franța lui Tardivat și a familiei lui, fermierii și sătenii, la fel cum se lupta și pentru Franța rafinamentului și a orașului luminilor. Poate.

Zgomotul unei motociclete. Nancy arătă spre boschete și Tardivat dădu din cap; săriră peste zidul de la marginea drumului și ținură capetele jos. Nancy își schimbă poziția pentru a putea să vadă prin gaura unde se fărâmițase puțin zidul. Zgomotul motorului devenise un huruit. De-abia după ce trecuse motocicleta, se ridică să