– Denden! Doamne Dumnezeule, ce mă bucur să te văd!

Alergă pe drum până la el.

– Nancy! Arăți absolut îngrozitor!

O cuprinse în brațe, iar Nancy închise ochii și îl îmbrățișă, sorbindu-i prezența. El chicoti, după care o dădu la o parte, ținând-o pe după umeri la un braț distanță.

– Ia zi, cine e domnul acela arătos care se ascunde în boschete?

– Numele lui este Tardivat. M-a găsit într-un copac.

– Un tip foarte norocos, e clar, dar spune-mi detalii. Tot ce știu e că securitatea aici e o glumă. O țărăncuță cu o față ca un fund de oaie ne-a făcut semn pe drum și ne-a spus, cât se poate de calm, că celălalt agent britanic se duce în sus spre platou să se alăture lui Fournier. Și eu stăteam acolo cu toate parolele și poveștile mele de acoperire cu gura căscată ca un păstrăv proaspăt scos din apă.

Ea râse.

– Știu ce zici, Buckmaster i-ar împușca pe toți. Îți povestesc tot. Cum ai făcut să te ia cineva cu motocicleta?

Șoferul întorsese motocicleta. Trecu pe lângă ei, salutând din cap scurt, la care Denden îi făcu cu mâna și-i suflă un pupic. Șoferul se încruntă și acceleră.

– Of, mânca-i-aș șosețelele lui de bumbac, s-a rușinat, spuse Denden. Evident că mi-am făcut prieteni și se vede treaba că m-am descurcat mai bine ca tine.

Tardivat se uită cum motocicleta se întoarce în vale, apoi veni lângă ei. Nancy le făcu cunoștință.

– Încântat. Cară și tu astea. Denden îi împinse lui Tardivat în piept un sac de pânză cu muchii ascuțite, pe care Tardivat îl privi cu scepticism și uimire. Este atotputernicul radio, domnule Tardivat, viețile noastre depind de el, așa că, fii drăguț și nu-l scăpa. Acum ia-o-nainte, iar eu și Nancy o să mergem liniștiți în spatele tău și o să ne punem la curent cu ce s-a mai întâmplat.

Capitolul 26

Tabăra amărâtă de la marginea platoului făcea câmpul acoperit de balegă al lui Gaspard să pară un paradis, dar Nancy ajunsese de zece minute și nimeni nu încercase încă s-o pocnească în cap, deci, una peste alta, situația se îmbunătățise.

Tardivat le făcu semn să se apropie de un bărbat deșirat de vreo patruzeci de ani, cu o frunte pronunțată și o pușcă pe umăr. Fournier. Nancy numără treizeci de oameni cu tot cu ei și observă două corpuri de cazarmă ascunse sub copaci și acoperite bine de frunziș. Un avion inamic ar fi putut să survoleze la o sută treizeci de metri înălțime și nu le-ar fi observat. Și asta era mai bine.

– Când o să fie următoarea transmisie spre Londra? șopti ea din colțul gurii.

– În zece minute, dragilor, dar n-o să fie nimic pentru noi! Va trebui mai întâi să le spunem că nu ne-au mâncat lupii ca să ne trimită ceva. Să nu mai zic că vor avea nevoie de coordonate să ne livreze provizii. Până mâine la trei n-o să asculte semnalul meu.

– Poți să asamblezi radioul în zece minute? Am ceva de zis.

Se uită la ea și oftă.

– O să fie gata și o să arate ca nou.

Nancy înaintă și, zâmbind, îi întinse mâna lui Fournier. El dădu mâna cu ea, dar nu-i întoarse zâmbetul.

– Eu sunt căpitanul Nancy Wake, spuse ea. Cei din Londra vor să-i dau lui Gaspard și oamenilor săi toate armele. Dar eu și Gaspard nu prea ne-am înțeles. Le-ați vrea voi?

El o analiză din cap până-n picioare, cu o privire rece și calculată.

– Poate. Ce poți să ne oferi, căpitane Wake?

Puse accent pe gradul ei cât să sune ca o insultă plină de dispreț. Mai ceva ca tot ceea ce auzise în tabăra lui Gaspard. Dintr-odată, avu o viziune cu ea plimbându-se prin Auvergne până la paștele cailor, căutând un grup de luptători care să reușească să nu-și mai dea aere și să primească ce le oferea cu un politicos „mulțumesc“.

Nu era timp de asta.

– Mi-ar face plăcere să vă explic, spuse ea.

Maquisarzii se uitară cum Denden asambla radioul, iar Nancy stătea pe iarbă lângă aparat, privindu-i. Erau malnutriți cu toții și nu păreau să aibă foarte mare grijă de armele lor – nu că ar fi avut multe. Izbitor era faptul că erau foarte, foarte tineri. Douăzeci de ani. Ar fi trebuit să alerge după fete prin sat și să enerveze moșnegi, sau să se pregătească să se sacrifice ca să-i scoată pe germani din Franța, nu să putrezească aici în pădure, încercând să fenteze germanii care voiau să-i ia cu de-a sila să lucreze în fabricile din Reich. Nancy simți din nou cum valul de furie pe care o cuprinsese în Viena și în Berlin i se ridică în gât.