– Am un sentiment rău despre asta.

– Ce sentiment?

– Am o ultima călătorie de făcut. O să-ți spun după aceea.

– Nu poți să-mi spui acum?

– Nu. Mă crezi sau nu, aș fi jenată dacă aș greși. Vei crede că sunt obsedată. Trebuie să aflu pentru mine.

– Interesant. Cum dorești.

– Ai înregistrat vreun progres în cercetarea vieții lui Troblum pentru mine?

– Da. Este, în multe feluri, o persoană ciudată, mai ales pentru un Înalt. Am o cronologie aproape completă pentru tine. Are însă unele lacune suspecte. Iar Troblum a participat chiar și într-o misiune științifică pentru Marină.

– Adevărat?

U-amprenta Paulei primi dosarul. Scană cuprinsul în exovedere și unul dintre elementele cele mai recente îi atrase atenția. O prezentare făcută Marinei despre Anomine și generatoarele barierei Perechii Dyson? Și Kazimir însuși era acolo.

– Aș dori un rezumat al acesteia, te rog.

– Desigur.

– Mulțumesc, o voi examina pe drumul spre Pământ.

– Vii aici?

– Da, această mică problemă a mea îmi va lua doar un moment pentru a se confirma. Voi fi acolo într-o oră.

Maiorul Honilar adună treizeci și trei de oameni din blocul de apartamente și îi transportă la sediul biroului de securitate care fusese înființat în docurile Colwynului. Cordonul din jurul clădirii a fost menținut, în ciuda ostilității crescânde a mulțimii din parc. Cinci paramilitari din echipa de sprijin au executat o baleiere finală cu senzorii după capsulele de transport luate de la nefericiții rezidenți, dar nu au găsit nimic. După ce au terminat, au plecat, fiind realocați pentru alte sarcini mai urgente. Forțelor de ocupație le era din ce în ce mai dificil pe măsură ce mai mulți, tot mai mulți locuitori ai Viotiei se alăturau protestelor fizice împotriva prezenței lor.

La o oră și jumătate după ce ultima siluetă în uniformă tropăise afară din apartamentul de la etajul al patrulea, sunetul înfundat al unui instrument electric rezonă în baie. Unul după altul, cele trei șuruburi de fixare din jurul părții de sus a rezervorului de apă caldă s-au răsucit, căzând apoi pe podea. Capacul semicircular al rezervorului se înclină ușor. Niște degete au apărut în spațiul gol și s-au sprijinit în spuma groasă a izolației termice, împingând capacul într-o parte. Acesta căzu pe podea cu un zăngănit puternic.

– Dulce Ozzie! gemu Araminta.

I-a luat mult timp până a reușit să ajungă în poziție verticală. Cilindrul era doar suficient de mare pentru a-i permite să stea într-o teribilă poziție ghemuită. Când în sfârșit a reușit să le întindă, picioarele îi pulsau de durere. Crampele i-au sfâșiat mușchii articulațiilor, aducându-i lacrimi în ochi. Era pe punctul să izbucnească în plâns atunci când în cele din urmă și-a îndreptat și coloana vertebrală. Au urmat cinci minute în care a stat pur și simplu în picioare, permițând durerii să scadă înainte de a încerca să iasă, folosind structura peretelui fals drept scară.

Singurul zgomot venea de la mulțimea de afară care înjura și batjocorea paramilitarii din cordon. Araminta privi cu prudență în camera de zi. Nimeni în jur. Clusterele ei macrocelulare nu detectau niciun semnal de date individuale. Se izolase de unisferă și știa că nu s-ar putea reconecta fără a fi detectată. A traversat camera de zi, simțindu-se neliniștitor de expusă. Ușa principală era întredeschisă, cu încuietoarea scumpă din alamă ruptă, ceea ce o făcu să se încrunte. Din câte putea să-și dea seama, tot etajul al patrulea era pustiu. A închis ușa și a blocat-o cu o cutie de accesorii de bucătărie.

– Bine atunci, a spus ea, și s-a așezat în fotoliul vechi. S-a ridicat din nou și s-a dus la fierbătorul electric. Era pe punctul de a-l pune în funcțiune când se întrebă dacă nu cumva vreun mic program deștept de monitorizare va observa consumul de energie. Cinci minute mai târziu, extrăsese celulele de alimentare de la un bot și le legase la fierbător.

Se lăsă pe spate în fotoliu, cu o ceașcă de ceai minunat de fierbinte și câțiva din biscuiții eleganți de ciocolată pe care îi ținea întotdeauna la îndemână.

Și acum ce?

Edeard nu mai vizitase Casa cu Petale Albastre de aproape o lună. Acum, când cazul din instanță era aproape de finalizare, stătea pe stradă în fața ei în timp ce briza bătea în rafale de-a lungul Canalului Upper Tail. În sfârșit, iarna se termina și primăvara începea să se instaleze aducând ceva din căldura atât de necesară dinspre Marea Lyot. O burniță ușoară se strecura prin camuflajul lui Edeard, umezindu-i fața. A continuat să se uite la clădirea cu ferestre ovale lungi, încruntat din cauza vagului sentiment de neliniște care i se ridica în minte. Bărbații intrau și ieșeau la fel cum făceau întotdeauna. Portarii stăteau ca niște statui pe fiecare parte a celor trei uși înalte. Chiar și muzica de pian care se revărsa pe întreaga stradă era plăcut familiară.

Și-a împins televederea prin pereții solizi, dar nu a detectat nimic ieșit din comun. Barul era plin de clienți nerăbdători, cu stewarzi care le amestecau băuturile pe care le serveau ge-maimuțele. Madama își făcea turele. Peste tot în jurul galeriei, fetele se alintau și clipeau, radiind dorință falsă. La etajul al treilea, mintea lui Ivarl era ca de obicei un nod de gânduri suprimate. Era în biroul lui, ca întotdeauna, în prezența respectuoasă a mai multor persoane.

Totul era perfect normal.

Și atunci ce e în neregulă?

Într-o zi va trebui să vadă care era sensul acestor senzații de care era bântuit. Dar acum nu erau nici pe departe atât de rele ca în noaptea când Ashwell a fost atacat. Ar trebui doar să rămână în alertă, asta era tot.

Cei doi marinari care urcau scara nu au știut niciodată că erau urmăriți, concentrându-se pe privirile iscoditoare ale portarilor în uniformă. Li s-a făcut semn cu mâna