— Datoria noastră este să susţinem ancheta sovietică. Suntem în condiţii de luptă. Noi singuri suntem vinovaţi: am fost prea molâi şi, uite, s-a prăsit în ţară acest putregai. Are loc un război secret cumplit. Uite, şi aici, în jurul nostru – numai duşmani, îi auzi ce spun? Nu e obligat partidul să dea socoteală fiecăruia dintre noi – de ce şi pentru ce. Dacă cer, înseamnă că trebuie să semnăm.

  Se apropie pe furiş încă un ortodox:

  — Eu am semnat pentru treizeci şi cinci de oameni, toţi cunoscuţii mei. Şi vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră: daţi cât mai multe nume, trageţi câţi mai mulţi după voi! Atunci o să devină clar că este o absurditate şi ne vor elibera pe toţi.

  Organelor doar atât le trebuie! Conştiinţa ortodoxului şi scopurile NKVD-ului au coincis în mod firesc. NKVD-ul are nevoie de acest evantai ogival de nume, de această reproducţie lărgită a lor. Asta constituie şi indiciul calităţii muncii lor, şi jaloane de a arunca noi arcane. „Complicii! Complicii! Tovarăşii de idei!” îi scuturau cu îndărătnicie pe toţi. (Se spune că R. Ralov l-a numit drept complice al său pe cardinalul Richelieu, a fost introdus în procesele-verbale şi până la interogatoriul de reabilitare din 1956 acest lucru nu a mirat pe nimeni.)

  Şi dacă tot veni vorba de ortodocşi. Pentru această epurare era necesar Stalin, da, însă era nevoie şi de un astfel de partid: majoritatea lor, a celor ce se aflau la putere, chiar până în clipa propriei arestări, au aruncat neîndurători în închisoare pe alţii, au nimicit cu supuşenie pe semenii lor în virtutea aceloraşi instrucţiuni, au trimis la nimicire pe oricare dintre prietenii ori camarazii de luptă de ieri. Şi toţi bolşevicii de seamă, care acum poartă aureola de martiri, au izbutit să fie călăii altor bolşevici (fără a mai pune la socoteală cum înainte de asta ei toţi au fost călăii celor fără de partid). Poate că anul 1937 a fost necesar tocmai pentru a demonstra cât de puţin valorează convingerile lor, cu care se semeţeau atât de însufleţiţi în vreme ce răvăşeau Rusia, distrugându-i toate bastioanele şi călcându-i în picioare tot ce avea ea mai de preţ, Rusia, unde pe ei înşişi nu i-ar fi ameninţat niciodată asemenea represalii. Victimele bolşevicilor începând din 1918 până în 1936 nu s-au comportat niciodată atât de josnic, precum bolşevicii de vază, când s-a abătut furtuna asupra lor. Dacă vei examina amănunţit întreaga istorie a arestărilor şi proceselor din anii 1937-1938, te va cuprinde repulsia nu numai faţă de Stalin şi acoliţii lui, dar şi faţă de acei inculpaţi josnici şi dezgustători, vei simţi aversiune faţă de ticăloşia lor sufletească după trufia şi intoleranţa de mai înainte.

  Şi acum? Oare cum să rezişti tu, cel care simţi durerea, eşti slab, te bucuri de ataşamente sufleteşti vii şi nu eşti pregătit…?

  De ee este nevoie ca să fii mai puternic decât anchetatorul şi decât toată această capcană?

  Trebuie să intri în puşcărie fără să tremuri pentru viaţa călduţă pe care ai părăsit-o. Trecându-i pragul, trebuie să-ţi spui: viaţa mea s-a sfârşit, puţin cam devreme, dar nu poţi face nimic. Nu mă voi mai întoarce niciodată în libertate. Sunt hărăzit pieirii, acum ori ceva mai târziu, mai târziu însă va fi chiar mai dificil, ar fi bine mai devreme. Nu mai am nici un fel de avere. Cei apropiaţi sunt morţi pentru mine şi eu sunt mort pentru ei. De astăzi corpul meu este un corp străin, inutil. Numai spiritul meu şi conştiinţa mea îmi rămân scumpe şi importante.

  Şi înaintea unui astfel de arestat ancheta va tresări î Va învinge numai acela care a renunţat la toate!

  Dar cum să-ţi preschimbi trupul în piatră?

  Din cercul lui Berdiacv au făcut marionete pentru tribunal, dar din Berdiaev însuşi n-au făcut Au vrut să -l atragă în proces, l-au arestat de două ori, l-au dus (1922) la un interogatoriu nocturn cu Dzerjinski. Acolo se afla şi Kamenev20 (înseamnă că nici el nu dispreţuia lupta ideologică prin intermediul CEKA). Berdiaev însă nu s-a înjosit, nu a implorat milă, ci le-a expus cu fermitate acele principii religioase şi etice în virtutea cărora nu acceptă puterea care s-a instaurat în Rusia. Şi nu doar că l-au considerat nefolositor tribunalului, ci l-au eliberat Un om care şi-a exprimat punctul de vedere!

  N. Stoliarova îşi aminteşte de o bătrânică, vecina ei de pat de la închisoarea Butârki din 1937. Bătrânică era interogată în fiecare noapte. Cu doi ani în urmă, un fost mitropolit, care fugise diri exil, în trecere prin Moscova a înnoptat la ea „Numai că nu un fost mitropolit, ci unul care încă este! Aşa e, am avut onoarea să -l primesc în casa mea” „Aşa, bine. Dar mai departe la cine s-a dus după ce a plecat din Moscova?” „Ştiu. Dar nu spun!” (Mitropolitul, cu ajutorul unui lanţ întreg de credincioşi, a fugit în Finlanda.) Anchetatorii se schimbau şi se adunau în grupuri, îşi agitau pumnii prin faţa bătrânei, dar ea le spunea: „N-o să obţineţi nimic de la mine chiar dacă mă tăiaţi în bucăţi. Vedeţi, voi vă temeţi de şefii voştri, vă temeţi unul de celălalt, vă temeţi chiar să mă ucideţi pe mine („ pierdeau o pistă „). Eu însă nu mă tem de nimic! Chiar şi acum sunt gata să mă prezint în faţa Domnului şi să dau socoteală!”

  Da, au fost, au fost astfel de oameni în 1937, care nu s-au mai întors în celulă după bocceluţa de lucruri. Care au ales moartea, dar nu au semnat şi aşa nu au trădat pe nimeni.

  Nu se poate spune că istoria revoluţionarilor ruşi ne-a oferit cele mai bune exemple de tărie. Dar aici nu poate exista comparaţie, deoarece revoluţionarii noştri n-au ştiut niciodată ce este aceea o anchetă adevărată, cu cincizeci şi două de procedee!

  Şeşkovski21 nu l-a schingiuit pe Radişcev22. Şi Radişcev, după obiceiul acelor