vremuri, ştia prea bine că fiii lui vor servi în continuare ca ofiţeri de gardă, şi nimeni nu le va distruge viaţa Nimeni nu va confisca moşiile lui Radişcev, moştenite din moşi strămoşi. Şi totuşi la ancheta scurtă, de numai două săpătmâni, acest om remarcabil şi-a renegat convingerile, cartea şi a cerut îndurare.

  Ţarul Nicolae I nu a săvârşit mişelia să aresteze soţiile decembriştilor23, să le forţeze să ţipe în cabinetul vecin sau să-i supună torturilor pe decembriştii înşişi. Nici nu avea nevoie. Ancheta decembriştilor a decurs liber, le-au dat chiar întrebările în cazemată să mediteze asupra lor. Niciunul dintre decembrişti nu a pomenit pe urmă de incorectitudinea interpretării răspunsurilor. Nu au fost traşi la răspundere „cei care au ştiut de pregătirea răscoalei, dar nu au raportat”. Şi cu atât mai mult, asupra rudelor celor condamnaţi n-a căzut nici o umbră (s-a emis un manifest special în acest sens). Şi, fireşte, au fost graţiaţi toţi soldaţii care au fost atraşi în răscoală, însă chiar Râleev24 „a răspuns detaliat, sincer şi fără să ascundă ceva”. Chiar şi Pestei25 a mărturisit, dezvăluind numele camarazilor săi (încă în libertate, cărora le-a poruncit să îngroape Adevărul ras26, şi chiar locul unde l-au îngropat. Puţini, precum Lunin27, sau remarcat prin lipsă de consideraţie şi dispreţ faţă de comisia de anchetă, însă cei mai mulţi s-au comportat ca nişte becisnici, se implicau unii pe alţii, mulţi implorau iertare! Zavalişin28 a dat toată vina pe Râleev. E. P. Obolenski29 şi S. P. Trubeţkoi30 n-au ezitat să -l ponegrească pe Griboedov31, ceea ce nici Nicolae I n-a crezut Bakunin32, în Confesiuni, şi-a turnat cu umilinţă cenuşă pe cap faţă de Nicolae I şi astfel a scăpat de pedeapsa cu moartea. Ce să fie asta: nimicnicie a spiritului sau şiretenie de revoluţionar?

  S-ar părea că oamenii care s-au angajat să -l ucidă pe ţarul Alexandru al II-lea trebuiau să fie nişte spirite pline de abnegaţie. Că doar ştiau prea bine la ce se angajaseră! Iată însă că Grineviţki33 a împărtăşit soarta ţarului, însă Râsakov34 a rămas în viaţă şi a încăput pe mâinile comisiei de anchetă. Şi chiar din prima zi a divulgat locuinţele conspirative şi pe participanţii la complot; speriat pentru viaţa lui tânără, s-a grăbit să comunice guvernului mai multe informaţii decât acesta ar fi putut presupune că va obţine de la el! Se îneca şi, copleşit de căinţă, propunea să „demaşte toate secretele anarhiştilor”.

  La sfârşitul secolului trecut şi la începutul celui prezent, ofiţerul de jandarmi îşi retrăgea numaidecât întrebarea dacă inculpatul o considera nelalocul ei ori o imixtiune în domeniul intim. Când, în 1938, la închisoarea Krestî, pe bătrânul deţinut politic Zelenski l-au bătut cu vergeaua de la armă, dându-i jos pantalonii ca unui băieţandru, ajuns în celulă, acesta a izbucnit în plâns: „Anchetatorul ţarist nu îndrăznea nici măcar să mi se adreseze cu” tu „!” Ori, iată, dintr-o cercetare contemporană*, aflăm, de pildă, că

  * „Novâi mir”, 1962, Nr. 4, R. Peresvetov.

  jandarmii au pus mâna pe manuscrisul articolului lui Lenin La ce se gândesc miniştrii noştri? Dar nu au izbutit, prin el, să ajungă la autor: „La interogatoriu, jandarmii, cum era de aşteptat (aici şi în continuare sublinierile îmi aparţin – A. S.), au aflat de la Vaneev (un student) foarte puţin. El le-a declarat în total că manuscrisele găsite i-au fost aduse, ca să le păstreze, cu câteva zile înainte de perecheziţie, într-un pachet comun de către o persoană pe care el nu doreşte să o numească. Anchetatorului nu i-a rămas nimic de făcut (cum? Dar apa rece ca gheaţa până la glezne? Dar clisma cu apă sărată? Dar bastonul lui Riumin?), decât să supună manuscrisul expertizei.” Şi, bineînţeles, n-au găsit nimic. Mi se pare că şi Peresvetov a fost condamnat la câţiva anişori şi putea uşor să enumere tot ce-i mai rămânea de făcut anchetatorului, dacă dinaintea lui s-ar fi aflat depozitarul articolului La ce se gândesc miniştrii noştri!

  Cum îşi aminteşte S. P. Melgunov35, „închisoarea ţaristă era o închisoare de fericită amintire, de care deţinuţilor politici nu le rămâne decât să-şi amintească aproape cu un sentiment de bucurie” *

  Aici este vorba de o mutaţie în modul de a-ţi reprezenta lucrurile, de un alt criteriu. Aşa precum ciumacifâ din perioada pregogoliană nu şi-ar putea reprezenta vitezele avioanelor cu reacţie, tot aşa nu-şi pot imagina adevăratele posibilităţi ale anchetei toţi cei care nu au trecut prin maşina de tocat de la intrarea în GULAG.

  În „Izvestia” din 24 mai 1959 citim: lulia Rumianţeva a fost dusă la puşcăria interioară a unui lagăr nazist pentru a afla de la ea unde se află soţul ei, care a fugit din acelaşi lagăr. Ea ştie, dar refuză să răspundă! Pentru un cititor neiniţiat, acesta este un model de eroism. Pentru cititorul care are în spate un trecut amar trăit în GULAG, acesta este un model de stângăcie din partea anchetatorilor: lulia n-a murit schingiuită, şi n-a fost adusă în pragul nebuniei, ci pur şi simplu, peste o lună, a fost eliberată întreagă şi nevătămată!

  Toate aceste gânduri despre faptul că trebuie să devii de piatră îmi erau atunci cu totul necunoscute. Şi nu doar că nu eram pregătit să curm legăturile calde cu lumea, însă chiar confiscarea, în timpul arestării, a celor vreo sută de creioane Faber pe care le luasem ca trofeu de război m-a amărât multă vreme. Considerând ancheta mea, după anii lungi petrecuţi în puşcărie, nu am avut nici un temei să mă mândresc. Fireşte, puteam să mă ţin mai tare şi, pesemne, aş fi putut ieşi din încurcătură cu mai multă ingeniozitate, întunecarea minţii şi descurajarea m-au însoţit tot timpul în primele săptămâni. Aceste amintiri nu mă chinuie cu viermele părerilor de rău numai pentru faptul că, slavă Domnului, am evitat să arunc şi pe alţii în închisoare.

  *S. P. Melgunov. Vospominaniia i dnevniki (Amintiri şi jurnale), fascicula 1. Paris. 1964, p. 139.

  Cauza pentru care am ajuns la închisoare (eu şi prietenul meu Nikolai Vitkevici) avea un caracter