copilăresc, deşi eram ofiţeri de front, în timpul războiului am corespondat cu el la distanţa dintre două sectoare ale frontului şi nu ne puteam abţine, în pofida cenzurii militare, de la a ne exprima în scrisori aproape deschis indignările politice şi de la înjurăturile cu care îl îm-proşcam pe cel mai înţelept dintre înţelepţi, pe care în loc de Părinte îl numeau, codificat destul de transparent, Vătaful. (Când, ulterior, povesteam în puşcărie despre acest caz, prin naivitatea noastră stârneam doar râs şi mirare. Mi s-a spus că nătărăi mai mari nici că se mai pot afla pe pămânL M-am convins şi eu de asta. Odată, citind un studiu despre procesul lui Alexandr Ulianov, am aflat că ei au fost prinşi din acelaşi motiv – corespondenţă neprevăzătoare, şi numai asta a salvat viaţa împăratului Alexandru al IlI-leala l martie 1887.)

  Unul dintre membrii grupului Andreiuskin a trimis unui prieten din Harkov o scrisoare în care spunea totul pe şleau: „Eu cred cu toată fermitatea că [la noi] se va dezlănţui teroarea cea mai necruţătoare, şi asta într-un viitor nu prea îndepărtat… Teroarea roşie este ideea mea fixă. Sunt neliniştit pentru unul dintre corespondenţii mei (el nu scria prima scrisoare de acest fel!

  — AS.). Dacă va pa fi ceea ce nu doresc, atunci şi eu s-ar putea să păţesc ceea ce nu doresc, şi acest lucru nu este de dorit, căci voi trage după mine mulţi oameni de ispravă.” Cinci săptămâni au durat cercetările, efectuate fără grabă, pe urmele acestei scrisori, pornind din Harkov, pentru a afla cine a scris-o la Pelersburg. Numele lui Andreiuskin a fost aflat de-abia la 28 februarie, iar la l martie aruncătorii de bombe, avându-le asupra lor, au fost arestaţi pe Nevski Prospekt doar cu câteva clipe înainte de a săvârşi atentatul plănuit!

  Cabinetul lui LI. Ezepov, anchetatorul meu, era înalt (acest edificiu aparţinând Societăţii de asigurări „Rossia” n-a fost construit pentru tortură) şi, folosind înălţimea lui de cinci metri, fusese atârnat pe verticală un portret în picioare al atotputernicului Suveran, căruia eu, un grăunte de nisip, i-am hărăzit ura mea. Uneori, anchetatorul se aşeza în faţa lui şi, luând o poză teatrală, jura: „Noi suntem gata să ne dăm viaţa pentru el! Pentru el suntem gata să ne culcăm sub tancuri!” Faţă de această măreţie, care aproape semăna cu aceea a unui altar, bâiguiala mea despre nu ştiu ce leninism purificat părea jalnică, iar eu însumi, un detractor nelegiuit, nu meritam decât moartea.

  Conţinutul scrisorilor noastre oferea, pentru vremea aceea, material convingător pentru condamnarea noastră a amândurora; din clipa în care ele s-au aflat pe masa agenţilor de la cenzură, soarta mea şi a lui Vitkevici a fost pecetluită, ne-au lăsat numai să luptăm, să fim folositori până la capăt, însă iată ce era mai grav: de aproape un an, fiecare dintre noi purta permanent cu sine, în porthart, ca să se păstreze în orice împrejurare, în caz că unul dintre noi rămâne în viaţă, un exemplar din Rezoluţia Nr. /, elaborată de noi în timpul unei întâlniri pe front. Rezoluţia aceasta reprezenta o succintă critică energică a întregului sistem de minciună şi asuprire din ţara noastră, apoi, cum stă bine într-un program politic, schiţa un plan de corectare a vieţii de stat şi sfârşea cu fraza: „îndeplinirea tuturor acestor obiective nu este posibilă fără o organizaţie”. Chiar şi fără nici o interpretare forţată din partea anchetatorilor, acesta era un document care zămislea un nou partid. Tot într-acolo băteau şi frazele din corespondenţă: cum, după victorie, vom declanşa „războiul postbelic”. Iată de ce, anchetatorul meu nu trebuia să inventeze nimic pentru mine, se străduia doar să arunce zgarda de gâtul tuturor celor cărora eu le scrisesem cândva ori al celor care cândva mi-au scris mie, şi să afle dacă grupul nostru de tineret nu are cumva un îndrumător mai vârstnic. Celor de o vârstă cu mine, fete şi băieţi, le exprimam, cu îndrăzneală şi aproape cu bravadă în scrisori, gândurile mele rebele, însă prietenii continuau să corespondeze cu mine! Şi chiar în scrisorile lor de răspuns se întâlneau, de asemenea, nişte expresii suspecte*. Şi acum, Ezepov, aidoma lui Porfiri Petrovici, îmi cerea să-i explic în mod coerent: dacă noi ne exprimam astfel în scrisori, care erau citite de cenzură, ce puteam să discutăm între patru ochi? Nu puteam însă să -l conving că toată această duritate în exprimare o realizam doar în corespondenţă. Şi iată, cu creierul înceţoşat, trebuia să născocesc acum ceva foarte verosimil despre întâlnirile noastre cu prietenii (întâlnirile erau pomenite în scrisori), ca ele să aibă aceeaşi culoare ca şi scrisorile, să fie exact la limita politicii, dar să nu nimerească sub incidenţa codului penal. Şi, în plus, ca aceste explicaţii să se reverse dintr-o suflare din gâtlejul meu şi să -l convingă pe înrăitul anchetator de naivitatea, candoarea şi sinceritatea mea totală. Şi, lucrul cel mai important, ca leneşul meu anchetator să nu aibă ideea să examineze şi acea povară afurisită pe care o cărasem în geamantanul meu blestemat: patru blocnotesuri conţinând jurnalele mele de front, scrise cu creion tare, decolorat, însemnările mele cu scris mărunt şi subţire, care pe ici, pe colo începuseră să se şteargă. Aceste jurnale reprezentau pretenţiile mele de a deveni scriitor. Eu nu credeam în forţa memoriei noastre uimitoare şi toţi anii războiului m-am străduit să notez tot ce vedeam (asta e floare la ureche) şi tot ce auzeam de la oameni. Am reprodus fără nici o fereală povestiri întregi auzite din gura camarazilor de regiment: despre colectivizare, despre foametea din Ucraina, despre anul 1937, şi din scrupu-lozitate şi pentru că nu mă fripsesem niciodată cu NKVD-ul, am notat în mod transparent cine mi-a povestit toate acestea. Chiar din prima zi a arestării, când aceste carnete cu însemnările de război au fost aruncate şi sigilate de agenţii securităţii în geamantanul meu, pe care m-au pus să -l car la Moscova, un cleşte înroşit în foc mi-a strâns tot timpul inima. Şi, iată, toate aceste povestiri, atât de fireşti în linia întâi, unde