*Un alt prieten din şcoală, K. Simonianţ. Era cât pe ce să fie implicat alături de noi. Am simţit o mare uşurare când am aliat că a rămas în libertate! Iată însă ce îmi scrie după douăzeci şi doi de ani. „Din scrierile tale reiese că tu apreciezi viaţa unilateral. În mod obiectiv tu devii stindardul reacţiunii de orientare fascistă din Occident: de pildă, din RFG şi SUA. Lenin. Pe care, sunt convins că îl respecţi şi îl iubeşti ca şi mai înainte, dar şi bătrânii Marx şi Engels, te-ur condamna cu cea mai mare severitate. Gândeşte-te la asta!” Şi mă gândesc: Ah, păcat că nu te-au arestat atunci! Nici nu-ţi dai seama ce ai pierdut!

  Acest jurnal al meu ar fi oferit anchetei cel mai bogat material compromiţător pentru mine. Şi numai pentru ca anchetatorul să nu se apuce să transpire asupra lor şi să nu smulgă de acolo filonul generaţiei libere a combatanţilor de pe front, eu, atât cât a fost nevoie, am recunoscut că am greşit şi, atât cât a fost nevoie, am devenit conştient de erorile mele politice. Eram epuizat de această echilibristică pe muchie de cuţit, până în momentul când am observat că nu au adus pe nimeni cu care să mă confrunte; până în clipa când, după indicii evidente, am simţit că ancheta se apropie de sfârşit; până când, în luna a patra, toate carnetele jurnalului meu de război au fost azvârlite în gâtlejul infernal al cuptorului de la Lubianka, de unde au ţâşnit scânteile roşii ale încă unui roman distrus în Rusia şi au zburat ca nişte fluturi de funingine din coşul cel mai înalt.

  Sub acest coş noi ne plimbam într-o cutie de beton de pe acoperişul Lubiankăi Mari, la nivelul etajului cinci. Deasupra etajului cinci, zidurile se înălţau încă trei staturi de om. De acolo, de sus, auzeam zgomotul Moscovei – dialogul claxoanelor de automobil. De văzut însă nu vedeam decât acest coş, santinela din foişorul de observaţie de la etajul cinci şi acel crâmpei nenorocit din cerul lui Dumnezeu, care avusese neşansa să se întindă deasupra Lubiankăi.

  O, funinginea asta! Cădea fără contenire în acea lună mai, cea dintâi după război. Cădea atât de multă ori de câte ori ne scoteau la plimbare, încât vorbeam între noi, spunând că Lubianka îşi arde arhivele din cele mai vechi timpuri până astăzi. Jurnalul meu distrus n-a fost decât un şiroi de o clipă în această revărsare de funingine. Şi mi-am adus aminte de o zi geroasă, însorită, din martie, când mă aflam în cabinetul anchetatorului. El îmi punea obişnuitele-i întrebări grosolane; îşi nota, denaturând cuvintele mele. Soarele se juca printre arabescurile închipuite de ger în geamurile ferestrei imense, prin care îmi venea să mă arunc, ca măcar prin moarte să-mi fac simţită prezenţa la Moscova, sărind de la etajul patru, să mă zdrobesc de asfalt, precum în copilărie un predecesor necunoscut a sărit în Rostov pe Don (de la numărul „Treizeci şi trei”). Prin ochlurile de geam, unde soarele topise gheaţa, se zăreau nenumărate acoperişurile Moscovei, şi deasupra lor fumuri zburdalnice. Eu însă nu priveam pe fereastră, ci la o movilă de manuscrise din mijlocul cabinetului de treizeci de metri pătraţi aproape gol, care tocmai fuseseră aduse şi încă nu fuseseră cercetate. Caiete, mape, file între coperţi improvizate, pachete legate ori nelegate şi pur şi simplu foi separate – aceste manuscrise se înălţau ca o movilă peste mormântul spiritului uman îngropat, şi această movilă conică era mai înaltă decât biroul anchetatorului, care de-abia se mai vedea. Şi m-a cuprins o milă frăţească pentru truda acelui om necunoscut, care fusese arestat noaptea trecută, iar roadele percheziţiei le-au aruncat spre dimineaţă pe parchetul cabinetului de tortură la picioarele Stalinului de patru metri. Şedeam şi încercam să ghicesc: oare, în noaptea asta, a cui viaţă excepţională a fost adusă pentru a fi supusă caznelor, pentru a fi sfâşiată şi apoi aruncată pradă focului?

  O, câte proiecte şi câte opere au pierit în această clădire! O cultură întreagă distrusă. O, tu funingine, funingine din coşurile puşcăriei Lubianka!

  Lucrul cel mai regretabil însă e faptul că urmaşii vor considera generaţia noastră mai proastă, mai lipsită de talent şi de grai decât a fost în realitate…!

  Pentru a trage o linie dreaptă este suficient să marchezi două puncte.

  În 1920, după cum îşi aminteşte Ehrenburg37, CEKA i-a pus problema în felul următor: „Să dovedeşti dumneata că nu eşti agentul lui Vranghel” 38.

  Iar în 1950, unul dintre coloneii importanţi ai MGB, Foma Fomici Jelezov, le-a spus următoarele deţinuţilor: „Noi n-o să ne ostenim să-i dovedim lui (arestatului) că este vinovat Să ne dovedească el că nu a avut intenţii duşmănoase”.

  Şi pe această dreaptă de o simplitate canibalică, în intervalul dintre cele două puncte, se înşiruie amintirile fără număr a milioane de oameni.

  Această accelerare şi această simplificare a anchetei nu au fost cunoscute omenirii precedente! De fapt, Organele s-au eliberat de povara de a căuta dovezi! Mieluşelul prins, care tremură şi este alb la faţă, care nu are dreptul să scrie ori să telefoneze nimănui, să aducă ceva dinafară, privat de somn, de mâncare, de hârtie, de creion şi chiar de nasturi, aşezat pe un taburet gol într-un colţ al cabinetului, trebuie el însuţi să caute şi să prezinte trântorului de anchetator dovezile faptului că nu are intenţii duşmănoase! Şi dacă nu le-a găsit (de unde putea să le obţină?), tocmai prin asta a adus anchetei dovezi aproximative despre vinovăţia lui!

  Am cunoscut un caz când un bătrân, care fusese prizonier la nemţi, a izbutit totuşi, stând pe acel taburet netapiţat şi mişcându-şi degetele goale, să demonstreze monstrului de anchetator că nu a trădat patria şi nici măcar nu a avut asemenea intenţie! Un caz scandalos! Credeţi că l-au eliberat? Nici vorbă! Toate astea bătrânul mi le-a povestit la